Intr-un balon cu aer cald…

3570 de kilometrii parcurşi în 20 de etape. E Turul Franţei, sau la creme de la creme a competiţiilor cicliste. Rămâne de menţionat că în cei 3570 de kilometrii se strecoară şi porţiuni de pantă, porţiuni care fac uneori imaginea unei etape întregi. Mai degrabă, ar fi de spus că sunt etape în care se ajunge în vârful muntelui, iar munţii sunt Alpi sau Pirinei. După 7 ore de pedalat continuu şi de urcat dealuri şi pante, te întrebi dacă cicliştii sunt maşini, mai ales atunci când îi vezi că îşi permit să mai şi atace pe ultimii kilometrii sau să termine o etapă de munte la sprint, disputată cu “colegul de evadare”. Trece linia de sosire şi dă interviuri, se bucură, bea apă (cred că apă e) şi se urcă pe podium în timp ce alţii mai au 25 de minute până la linia de sosire.
Capeţi o stare de admiraţie, poate de adulare pentru titanii care se luptă până în vârf, numai că, observi citind titlurile ziarelor, că proaspătul idol este nevoit să renunţe la cursă din motive diverse (de dopaj) - căci există testosteroni, sânge oxigenat sau suc de portocale. Starea e îndoielnică pentru un suporter. Idolul trebuie susţinut, căci e iubit şi pentru el ai (aveai) respect. Aşadar, probabil că nu este vinovat că şi-ar fi injectat substanţe dopante (interzise). În mod evident, pe ecran, “sportivul” apare şi acuză organizatorii turului şi uniunea ciclistă internaţională pentru că au încurcat fiolele de analiză.
Este eliminat, iar în mod aproape direct, tricoul galben pe care îl deţinea este acum în posesia celui de pe locul 2. După încă 3 zile, destul pentru a fi considerat şi el un idol, se aude că un doctor facea lucruri dubioase, iar proaspătul tricou galben s-ar fi tratat de varicelă la doctorul respectiv. Pentru că turul se termină în scurt timp, cel de pe locul 3 poate sufla uşurat - este tricou galben pe Champs Elysees şi este pozat, ca un turist înconjurat de lume, în faţa Arcului de Triumf. După câteva zile apare o nouă ştire - şi ăsta a fost prins cu mâţa în sac. Ce mai contează.
Se pune problema întreruperii Turului Franţei, o cursă care (apropo) a depăşit centenarul. Oranizatorii afirmă cu patos că nu vor anula turul căci suporterii şi cei care urmăresc evenimentul nu sunt vinovaţi din cauza trişorilor.
E clar că o primă opţine ar fi să încerce să facă probele ceva mai uşoare. Totuşi, tentaţia ar rămâne. Alţii spun să îi lase pe toţi să se dopeze - care e mai dopat, să câştige. Totuşi ciclismul e un sport. Mi-aş permite să spun şi că dacă ciclismul ar avea probe ceva mai scurte, ne-am uita la el ca la fotbal, probabil, acolo unde există probe anti-dopaj, aşa cum existe cojoace în dulapuri pe vremea asta. Se pare că în lumea fotbalului problemele sunt inexistente. Tocmai pentru că se pare aşa…

În fine. Urmăresc o ediţie a Turului unde Rasmussen nu şi-a predat la timp planul de antrenament pentru a evita controalele anti-dopping. Lângă el, Alberto Contador care a suflat mereu în ceafa lui în masivele muntoase, dar care nu a fost încă găsit dopat, dar nici mult nu mai e (sunt sigur). Vinokourov, după ce a căzut ca tălâmbul şi a pierdut secunde preţioase care l-au costat practic câştigarea ediţiei, a reuşit să câştige o etapă în mod miraculos şi se punea problema revenirii - nu mai spun ce s-a întâmplat după.

Şi ajung şi eu tiptil la concluzia - Cine nu se dopează nu a fost prins defapt. Sau nu chiar.
Mulţumesc noului director sportiv al Turului, care se pare că nu prea le mai permite trişorilor orice. Sper că încet încet să … nu?

[trilu-video]http://www.trilulilu.ro/Magnifiku/fc713914cd4a7d[/trilu-video]

Ştiu că doare

O zi, o dată pe an, programată în perioada aceasta a anului. Ciclism, Paris-Roubaix. Pentru cunoscători, cursa nu are nevoie de descriere şi totuşi, ce are atât de special Paris-Roubaix?

Astăzi, deja a 105-a ediţie a cursei din nordul Franţei, cursă ce are un traseu mai mult decât special, dar şi foarte controversat. Farmecul consta în porţiunile de traseu pavate, porţiuni de drum cu o vechime foarte mare, păstrate în mare parte pentru celebra cursă de o zi. Singurul inconvenient este dat de dificultatea acestora, care sunt chiar catalogate pe o scara de la 1 la 5, în funcţie de dificultate. În fine, în Paris-Roubaix, este atât de dificil să termini cursa cu bicicleta întreagă, iar mai apoi să termini cursa întreg. Se spunea că dacă în Paris-Roubaix nu plouă sau poate chiar să ningă, atunci nu mai avem un adevărat Paris-Roubaix. În astfel de situaţii intervine nămolul dintre pavaje, tare alunecos şi de-a dreptul criminal. Din fericire (poate mai puţin sânge), anul acesta se anunţă o vreme frumoasă, cu 25 de grade celsius (din 1949 nu s-a mai înregistrat o astfel de temperatură).

Anul acesta vor fi 28 de astfel de secţiuni pavate, însumând 53 de kilometrii. În final, cursa se temină ca de obicei cu sprintul (dacă mai e nevoie) de pe velodromul din Roubaix.

Pronostic, cine va câştiga… nu mă hazardez … în schimb am să mă uit cu interes pe Eurosport începând cu ora 15.