[avertisment] Post prea despre mine cu nuanţe picante de aiureală.
Sunt o persoană orgolioasă. Nu fac o virtute din asta, dar nici nu pot să mă declar, ce e drept, că sunt foarte orgolios. Vorbesc mai degrabă poate de prostie, sau în fine, "prostuţenie".
În fine, ce e drept este că orgoliul meu este delicios, foarte spumos şi tinde spre gregar. Suficienţa domneşte. Orgoliul meu, şugubăţ cum este, are mereu un zâmbet straniu, aproape agresiv, dar foarte inocent totuşi. Are tendinţe haotice de a se deplasa, dar nu o face, iar când încearcă mă apucă durerea de cap şi se aşeză din nou pe tron. Ripostează violent glumelor cu urşi panda şi întrunirilor cu prietenii altor prieteni. Orgoliul meu cântă fals, mănâncă prea mult de unul singur şi cu siguranţă este de o sedentaritate legendară. Aşa se face că, prin reflecţiile lui, ajung să dau cu piciorul unor ocazii decente şi absolut normale (poate chiar speciale), dar care prin prisma agăţată de capul orgoliului meu, se desfac în timpi inferiori pentru mine şi cărora le răspund dacă sunt întrebat.
Sunt de o superioritate superioară celorlalţi - cel de lângă mine este clar prost, insuficient, lipsit de noimă. Atunci când îmi vorbeşte, eu îl tratez cu un nivel îndopat cu ifose. Dacă nu îmi vorbeşte, înseamnă că eu nici nu trebuie să mă aflu în preajma lui. Sunt practic un idol care aşteaptă să fie băgat în seamă, care aşteaptă să fie adorat şi consultat.
Din toată trufia asta voi ieşi în final drept fiinţa unică, unică în sensul că voi deveni un asocial făţiş.
E clar şi o ştiu şi eu că poate exagerez acum… numai că momente de îngâmfare necontrolată am avut şi de aceea caut să îmi cer… (sunt cu mâna pe uneva prin păr, privirea fix în jos şi port un zâmbet îngust)… să îmi cer scuze -» orgoliu’ era de vină…
