… [Atenţionare] urmează un post libidinos de personal, nici nu ştiu exact de ce îl scriu. Cert e că baiatul din spatele tastaturii se confruntă cu problema eternă a indeciziei. Mai exact nu găsesc răspunsul la întrebarea "ce vreau eu acum?".
Mă roade întrebarea, fiţa, fasonul - cu ce pix să scriu, iar variante sunt doar două. Este cel albastru, cu care sunt deja obişnuit oarecum, sau cel negru, pe care îl folosesc mai rar. Stupiditatea merge până într-acolo că mă feresc convulsiv de gândul că eu nu am nimic de scris totuşi. Pentru mine, important este să am un pix între degete. Singura problemă este că nu ştiu care va fi acela. Evident în spatele comparaţiei nelămurite se ascund doua elemente palpabil de vii. Mă obsedează prin urmare întrebarea "cum să zdrobesc bucăţi din subconştient pentru a le transforma în conştient?". Traiesc cu frica că s-ar putea să trebuiască să fac exact pe dos pentru a ajunge unde vreau şi ştiu că vreau să iau decizia. Cu alte cuvinte, ajung să consider că judec prea mult fiecare lucru şi deviez prosteşte mersul firesc. Mă întreb în acelaşi stil, dacă nu sunt afectat doar de nişte fasoane prăfuite şi lipsite de importanţă. Dacă nu cumva eu ştiu exact cu ce pix vreau să scriu, dar caut să transform momentul alegerii în tragedia vieţii şi mă ascund sub pretextul anemic al indeciziei. Continuând să mă frământ, ajung să realizez că "indecizia" mea e susţinută şi de un zgomot de fundal, zgomot de voci, alături de zgomotul propriei mele voci care este fals şi infatuat.
Ca să scap de ridicol, mă voi ascunde tot în ridicol, m-am decis, dau cu banul (10 bani, cap sau pajură, ce-o fi).
