Intr-un balon cu aer cald…

Sunt un împiedicat. Mă împiedic de multe ori, sunt un fel de bolovan. Până acum însă nu reuşeam să mă împiedic zi de zi atunci când ieşeam din bloc. Se întâmplă acum.

Pe strada mea e frumos. Miroase puţin a bitum încins, dar ştiu că aşa miroase ‘noul’. Trotuarul, sau aleea din faţa blocului meu are acum câţiva centimetrii în plus. Are o noua culoare, întunecată, şi o poroziate calculată. Aşa se face că cele două trepte pe care le urc de obicei ca să ajung în scara blocului, s-au ‘denaturat’-sunt inegale, de unde şi noua mea problemă, căci mă împiedic de fiecare data;

ÎI mulţumesc domnului primar pentru că există, îi mulţumesc că este atent la detalii şi îi mulţumesc că mi-a oferit posibilitatea de a păşi pe o suprafaţa nouă. Desigur, acum unde întorc capul, văd muncitori, văd borduri şi utilaje. Ce desfăşurare de forţe, totul pentru binele contribuabilului. Domnul primar a adus primăvara şi în cartierul nostru!

Ziceam că sunt împiedicat, ei da, iar acum mă împiedic nefiresc de întrebarea-de ce toate lucrurile (nefolositoare de altfel) se fac numai în preajma alegerilor.

Bucureşti!

E abundenta de rebeliune. Ne aflam undeva la limita dintre artist si vandal, cu aere de Che Guevara, ascunsi sub glugi, dar tare mandri.

Nu contenesc sa imi sara in ochi, peste tot pe unde merg, asa zise ‘tag-uri’, ale unor celebrii, sau mai putin celebrii ‘artisti de strada’. Nu am nimic de spus despre cei care fac graffiti, caci intru intr-o discutie fara sfarsit. In schimb, sunt sigur ca daca la o dezbatere pro si contra graffiti s-ar gasi argumente din partea ambelor tabere, pentru o dezbatere pro sau contra ‘tag-uri’ lucrurile ar fi oarecum disproportionale.

Vandalismul de manifesta in forma cea mai pura, iar primitivismul se face si el simtit, inteapa. Pentru ca reactii de genul asta sunt sesizate in natura, numai la animale (vezi cainele care isi marcheaza teritoriul), ma voi abtine totusi sa ii numesc pe cei care ‘taguiesc’ tot felul de ziduri, “javre” sau “potai”.  A ‘tagui’ inseamna, din cate pricep eu, a iti marca teritoriul printr-un scris neglijent, bine mazgalit. Daca nu apare pe zidurile unor cladiri sau blocuri, atunci apare pe scaunele din autobuz sau pe geamurile acestora. Stupid, inutil, de-a dreptul imbecil, caci stau si ma intreb cum poti sa marchezi un obiect care este aflat in miscare, laudandu-te ca teritoriul e al tau. Poate ca fenomenul de ‘mimi+vasile=love’ care era intalnit odinioara, prin scrijeliturile de pe garduri, a renascut.

Daca apare argumentul cu ’stil de viata’ pe buzele cuiva acum, ma voi grabi sa dau un contraargument, nu de alta, dar nu are nici o legatura. Intamplator, societatea exista si traim in ea. Eu ii promit celui care ‘da tag-uri’ cu atata mandrie, ca nu voi urina peste urina lui, caci eu chiar nu am nevoie sa marchez un perete de bloc, de spital, liceu sau chiar Biserica. Poate inainte de a ma lega de fenomen in sine, ar trebui totusi sa imi explice cineva de ce acesta se manifesta atat de ‘la vedere’. Este firesc sa ma intreb, de ce mazgalelile, daca este musai sa existe, nu apar in locuri ferite, subtil asezate.

Pana atunci, insa, caut sa gasesc explicatii, sa incerc sa pricep …

Mergând cu eclatantul tramvai 23, mi-a fost dat să observ, pe lângă faptul că sunt mulţi controlori dimineaţa, şi că există destule extinctoare. M-a îmbucurat pentru moment, nu ştiu de ce, poate m-am simţit mai în siguranţă, dar mi-a trecut apoi repede.

Entuziasmul, şi ăla destul de vag şi fals, mi-a fost tăiat de faptul că extinctoarele erau bine fixate în cutii de tablă care mai aveau (bonus) şi încuietoare. În fine, ca să poţi scoate extinctorul, îţi trebuie o cheie - bine, mai întâi să găseşti cheia, apoi să deschizi, să tragi extinctorul, să scoţi siguranţaaa… şi poate apuci să nu mori.

E drept că nu ştiu exact cum arde un tramvai, cât de repede, cât de periculos este sau cât de expus accidentelor de acest gen. Cert e că, deşi am luat în calcul pitoreasca idee : "în România se fură", tot nu am înţeles de ce stingătoarele nu stau în cabina vatmanului. Poate extinctoarele sunt făcute pentru a fi folosite de aceştia, de cei care conduc tramvaiele şi nu de călători, deci normal ar fi să stea în apropierea lor, în cabină - mă gândesc eu, pentru a se putea acţiona rapid.

În fine, toată treaba tinde să devină un "vezi să nu" iar eu nu fac decât să par stupid şi spre un naivism rozaliu. Şi mă gândesc acum, extinctoarele alea, sunt măcar funcţionale?

… [Atenţionare] urmează un post libidinos de personal, nici nu ştiu exact de ce îl scriu. Cert e că baiatul din spatele tastaturii se confruntă cu problema eternă a indeciziei. Mai exact nu găsesc răspunsul la întrebarea "ce vreau eu acum?".

Mă roade întrebarea, fiţa, fasonul - cu ce pix să scriu, iar variante sunt doar două. Este cel albastru, cu care sunt deja obişnuit oarecum, sau cel negru, pe care îl folosesc mai rar. Stupiditatea merge până într-acolo că mă feresc convulsiv de gândul că eu nu am nimic de scris totuşi. Pentru mine, important este să am un pix între degete. Singura problemă este că nu ştiu care va fi acela. Evident în spatele comparaţiei nelămurite se ascund doua elemente palpabil de vii. Mă obsedează prin urmare întrebarea "cum să zdrobesc bucăţi din subconştient pentru a le transforma în conştient?". Traiesc cu frica că s-ar putea să trebuiască să fac exact pe dos pentru a ajunge unde vreau şi ştiu că vreau să iau decizia. Cu alte cuvinte, ajung să consider că judec prea mult fiecare lucru şi deviez prosteşte mersul firesc. Mă întreb în acelaşi stil, dacă nu sunt afectat doar de nişte fasoane prăfuite şi lipsite de importanţă. Dacă nu cumva eu ştiu exact cu ce pix vreau să scriu, dar caut să transform momentul alegerii în tragedia vieţii şi mă ascund sub pretextul anemic al indeciziei. Continuând să mă frământ, ajung să realizez că "indecizia" mea e susţinută şi de un zgomot de fundal, zgomot de voci, alături de zgomotul propriei mele voci care este fals şi infatuat.

Ca să scap de ridicol, mă voi ascunde tot în ridicol, m-am decis, dau cu banul (10 bani, cap sau pajură, ce-o fi).