Intr-un balon cu aer cald…

Constatarea generală este că afară a nins. Mai mult decât atât, afară a nins cu fulgi de zăpadă. Iar pe deasupra, zăpada s-a aşternut. În fine, de la o zăpadă aşternută până la troiene, e o diferenţă, însă se mai întâmplă şi ca oraşul să fie pur şi simplu “înzăpezit”. Drept urmare, ocazia perfectă pentru a înceta orice activitate, pentru a te declara “sinistrat” şi a striga de la geam, supărat, că vrei ca cineva să ia măsuri pentru ca maşina ta să fie scoasă din zăpada din parcare.

Nu se exagerează prea tare atunci când autorităţile sunt învinuite pentru că deszapezirea nu este promptă, dar cred că se exagerează atunci când se cere imposibilul.  Apel la sprit civic.  Zadarnic. Genetic, treaba romanului este de a căuta vinovat, de a arată cu degetul şi de a se răsti. Înainte de a încerca să îşi deszapezeasca aleea din faţa blocului şi străduţa din spatele lui, românul se uită la televizor, apoi scoate capul pe geam şi înjură primăria.

Departe de a ţine partea primăriei, a autorităţilor în general sau a firmelor care se ocupă de eliberarea străzilor de zăpadă, mă leg fără jenă de maladia numită nepăsare şi comoditate. E frumos şi deasemenea civilizat, chiar demn, să ai spirit civic. Nu cer mare lucru şi nici nu spun că toţi am fi aşa, doar că există cazuri exagerate de ‘prea indolenta’.

Am o tragere anormala spre a vorbi despre lene, somn şi comoditate, într-un cuvânt despre trandavie în general. Recunosc tardiv că sunt leneş şi comod. În realitatea iubesc somnul şi filosofia făcută în pat cu ochii aruncaţi pe pereţi şi în timp ce casc frenetic.

Am aşteptat vacanţa cu nerăbdare pentru că, spuneam eu în timpul şcolii, nu mai rezist în faţa stresului şi a oboselii. Trezitul cu ceasul deşteptător în mână şi implicit în urechi m-a epuizat şi în mine s-a acumulat o stare de oboseală densă şi greoaie. Am poftit neîncetat la zile fără scop, zile de mahmureală, zile în care să lenevesc cu candoare. Nici o zi, din timpul şcolii nu îmi permitea asta, nici o zi nu era îndeajuns de neimportanta încât să o fur pentru a o transforma într-o dulce hibernare. Pofta mea avea să fie satisfăcută, îmi spuneam, când mă voi vedea în vacanţă.

Sunt în vacanţă, păstrez pofta, însă nu o înţeleg. Pare că sunt odihnit deşi îmi este somn. Nu înţeleg de ce dimineaţa, când mă trezeam spuneam “lasă că vine ea vacanţa şi am să dorm până a doua zi seara”. Problema este că, pentru că am dat de libertate, sunt în stadiul digerarii ei. Astfel că mă trezesc doar puţin mai târziu decât de obicei, iar primul lucru la care mă gândesc este “sunt liber”. Acest “sunt liber” (a se înţelege sunt în vacanţă), trebuie savurat, numai că în loc să fac asta, eu infulec. Dorm mult prea puţin pentru un leneş care e în vacanţă, dar tastez şi mă scarpin în cap, sau arunc priviri pe geam. Nici măcar nu ninge…

Savurarea ar trebui să se facă prin somn mult şi indecent. Îmi propun să iau cunoştinţă de asta, deci mă voi bagă în pat şi voi sta.

Pentru că e deja miercuri, se consideră fără jenă că vacanţa a început. Cum vine asta? Ultima săptămâna este un fel de preambul al vacanţei, pentru că se subînţelege că orele nu trebuie să se mai facă pentru că “vine vacanţă”, pentru că “e luna cadourilor”, pentru că vine “Moş Crăciun”. Şi până la urmă ultima săptămâna se transformă în “de-a vacanţă”. Iar dacă ai apucat să dai teze în ultima săptămâna, e de la sine înţeles că imediat după ce se termină ora în care aveai de dat ultima teză, o vei lua cu nepăsare spre casă, sau spre orice loc în care te vei putea recrea. Starea pe care o ai e undeva apropiată cu una de eliberare masivă, de oftat lung şi strident.
Dar înainte să te visezi în faţa bradului de Crăciun, rămâne o problemă, un lucru care trebuie rezolvat. Cadouri.

Departe de un lucru care face plăcere, luatul cadoului şi implicit oferirea lui este un lucru care “trebuie făcut, să scap”, din obligaţie, pentru că “aşa se face”. Prin urmare, în târgurile de cadouri, pe lângă preţuri exagerate (că aşa e în România, în perioada sărbătorilor se scumpesc toate, paradoxal) şi feţe de oameni posaci, care cumpără turtă dulce pentru a o face cadou şi ajung să o mănânce tot ei spunând printre dinţi “lasă, că doar o carte îi ajunge”.
vacanţă plăcută !

Sa spunem ca Romania are planuri in a deveni o tara ecologica. In fond, este de ceva vreme, tara europeana. In Europa omul si natura ar avea parca alt loc decat in tara cu care ne laudam cu patos ca ne “invecinam”, ca avem puncte in comun, sau in fine, cu tara pe care o adoram ca romani, mai mult decat e normal (ia ghici - incepe cu S si se termina in UA - pardon, nu mai e trendy sa zici asa in romana, deci refac - USA). Trecand peste aceast of, vroiam sa ma leg de “romanul ecologist”.

Suntem ecologisti, sau ne tratam, sau doar ne facem. Avem piste de biciclete in oras - evident, trantite in mijlocul unor trotuare si cu dimensiuni jenante si pentru un copil de 4 ani care descopera tricicleta. Nu mai vorbesc de copacii asezati fix in mijlocul pistei (oricum; nu mai e mult de asteptat, probabil se vor lua masuri, adica copacii care jeneaza “suprafata ciclabila” vor fi doborati). Mai avem si cosuri tomberoane colorate distinctiv si pe care scrie hartie, sticla sau altceva - la ce ajuta? Deocamdata la nimic caci nu ar fi contracte cu centrele de reciclare (inexistente).

Nu merita sa fac din postul asta o enciclopedie a problemelor din Bucuresti, lucru spre care ma indrept cu o usurinta fantastica.

Nu ar mai trebui sa fie “la moda” sa circulam cu autobuzul sau cu masina personala. Nu merita sa platim biletul, nu merita sa platim benzina, nu merita sa platim timpul pierdut in trafic. Nu spun sa mergem pe jos, desi uneori ajungem mai repede sau poate in acelasi timp, ca si cum am fi luat masina. Acum se dovedeste ca bicicleta este mai mult decat buna. Te strecori usor prin trafic si ai o viteza decanta in deplasare.

Lucruri pe care rar le vom vedea in Romania:

• sa consideram ca un ciclist este pe o strada ingusta, sens unic si pedaleaza incet. In spatele lui este o masina care nu il poate depasi, caci strada e prea ingusta. Soferul merge lent, in spatele ciclistului, pastrand o distanta de securitate. (nu injura, nu se leaga de mama ciclistului sau de alte lucruri de gen …)
• soferi care se abtin sa isi parcheze masinile pe (viitoarele) piste ciclabile
• soferi care atunci cand vor vedea o tanara domnisoara pe bicicleta se vor abtine in a o fluiera sau eu stiu ce alte chestii
• ce nu vom vedea in Romania … un trafic organizat si pentru ciclisti; trafic gandit cu intersectii si semafoare in stilul zebra, loc de stationare cicisti, loc stationare masini - pentru a evita momentele in care cel de pe bicicleta, care sta de obicei pe partea dreapta si vrea sa mearga inainte, sa fie lovit de masina care o ia la dreapta. PREA complicat, nu ?

Ce vroiam sa spun mai precis este ca pentru a fi ecologist nu este nevoie sa fi plantat 3 nuci si 4 castani in fata vilei de la Pipera, caci un cuvant esential este RESPECT. Si sper sa nu para ca nu m-as lega si de simpaticii primari ai sectoarelor si de seful ‘mai burtos’ de la Primaria Capitalei.

Deşi titlul pare direct, nu vroiam să fac asta, totuşi nu m-am putut abţine să nu fac un joc de … simboluri .

Băiatul supărat că a rămas fără copaci are meclă de prostănac. Adică eu chiar credeam că după ce i-au ciopârţit pe săracii copaci, au să strângă şi resturile rămase. Ele au rămas şi mai mult, blochează trotuarul. Teoretic nu e chiar atât de importantă porţiunea asta pietonală, mai ales pentru că, în paralel este  o altă porţiune la un nivel superior, iar accesul se face pe scări. Prea puţin deranjant pentru mine, deci pot să ocolesc, însă mă gândesc la o persoană care se deplasează într-un scaun rulant. Chiar aşa este obligată să caute altă cale. evident, mai lungă?

Este chiar atât de complicat în România, în Bucureşti, în Sectorul 4 să duci o treabă până la capăt? (înafară să furi până nu mai ai ce)

De unde atâta dragoste pentru lucrul de mântuială ?

Comoditatea, ca stare şi însuşire de a fi comod, vine din simpla nevoie de bine, de bună stare, dar şi din altă sferă - lenea. În final, comoditatea şi nevoia de comod nu sunt nişte lucruri peiorative, ci doar cauze ale binelui.

În fine, gena mutantă a comodităţii este lenea excesivă sau sictirul (ştiinţific - lipsa de chef), este adevărat. Am privit şi m-am privit. E vineri, mai exact a fost vineri, iar astăzi a devenit practic ultima zi de şcoală - urmează mini vacanţa de 4 zile. Cu siguranţă nimeni nu era atât de obosit, cu siguranţă cele 4 zile sunt o binefacere şi nu o necesitate. Însă pentru că brusc ne-am trezit cu zile libere cadou, am avut o uşoară reticenţă în a face toate orele. Am devenit brusc surmenaţi. În realitate, a intervenit comoditatea despre care vorbeam. Dacă tot vine 1 mai, de ce să facem ultima zi, să ieşim şi noi cel puţin mai devreme.

Pe de altă parte,  trecând peste mofturi de liceeni, comoditatea este vestită pentru suprafaţa ei pufoasă, moale şi călduţă. Este comod să mai dormi încă 5 minute dimineaţa după ce a sunat ceasul, este comod să te apuci de treaba peste alte 5 minute, este mai comod să faci comandă pentru o pizza decât să te apuci să iţi faci singur de mâncare. Comod capătă valenţe de lene, comod devine termen peiorativ, iar comoditatea se extinde putând fi atitudine a unei persoane, ajungând în terenul indolenţei. Comoditatea excesivă aduce colesterol şi ţesut adipos inestetic.

În căutarea unui şir şi a unei coerenţe vioaie, spun pentru încheiere…

Înainte de toate, e comod să fii comod. Iubesc comoditatea, nu iubesc sedentarismul. Iubesc comoditatea, mă iau la harţă cu lenea. Iubesc comoditatea, mai ales atunci când aceasta nu se simte, când nu este somatică.