Intr-un balon cu aer cald…

Constatarea generală este că afară a nins. Mai mult decât atât, afară a nins cu fulgi de zăpadă. Iar pe deasupra, zăpada s-a aşternut. În fine, de la o zăpadă aşternută până la troiene, e o diferenţă, însă se mai întâmplă şi ca oraşul să fie pur şi simplu “înzăpezit”. Drept urmare, ocazia perfectă pentru a înceta orice activitate, pentru a te declara “sinistrat” şi a striga de la geam, supărat, că vrei ca cineva să ia măsuri pentru ca maşina ta să fie scoasă din zăpada din parcare.

Nu se exagerează prea tare atunci când autorităţile sunt învinuite pentru că deszapezirea nu este promptă, dar cred că se exagerează atunci când se cere imposibilul.  Apel la sprit civic.  Zadarnic. Genetic, treaba romanului este de a căuta vinovat, de a arată cu degetul şi de a se răsti. Înainte de a încerca să îşi deszapezeasca aleea din faţa blocului şi străduţa din spatele lui, românul se uită la televizor, apoi scoate capul pe geam şi înjură primăria.

Departe de a ţine partea primăriei, a autorităţilor în general sau a firmelor care se ocupă de eliberarea străzilor de zăpadă, mă leg fără jenă de maladia numită nepăsare şi comoditate. E frumos şi deasemenea civilizat, chiar demn, să ai spirit civic. Nu cer mare lucru şi nici nu spun că toţi am fi aşa, doar că există cazuri exagerate de ‘prea indolenta’.

E abundenta de rebeliune. Ne aflam undeva la limita dintre artist si vandal, cu aere de Che Guevara, ascunsi sub glugi, dar tare mandri.

Nu contenesc sa imi sara in ochi, peste tot pe unde merg, asa zise ‘tag-uri’, ale unor celebrii, sau mai putin celebrii ‘artisti de strada’. Nu am nimic de spus despre cei care fac graffiti, caci intru intr-o discutie fara sfarsit. In schimb, sunt sigur ca daca la o dezbatere pro si contra graffiti s-ar gasi argumente din partea ambelor tabere, pentru o dezbatere pro sau contra ‘tag-uri’ lucrurile ar fi oarecum disproportionale.

Vandalismul de manifesta in forma cea mai pura, iar primitivismul se face si el simtit, inteapa. Pentru ca reactii de genul asta sunt sesizate in natura, numai la animale (vezi cainele care isi marcheaza teritoriul), ma voi abtine totusi sa ii numesc pe cei care ‘taguiesc’ tot felul de ziduri, “javre” sau “potai”.  A ‘tagui’ inseamna, din cate pricep eu, a iti marca teritoriul printr-un scris neglijent, bine mazgalit. Daca nu apare pe zidurile unor cladiri sau blocuri, atunci apare pe scaunele din autobuz sau pe geamurile acestora. Stupid, inutil, de-a dreptul imbecil, caci stau si ma intreb cum poti sa marchezi un obiect care este aflat in miscare, laudandu-te ca teritoriul e al tau. Poate ca fenomenul de ‘mimi+vasile=love’ care era intalnit odinioara, prin scrijeliturile de pe garduri, a renascut.

Daca apare argumentul cu ’stil de viata’ pe buzele cuiva acum, ma voi grabi sa dau un contraargument, nu de alta, dar nu are nici o legatura. Intamplator, societatea exista si traim in ea. Eu ii promit celui care ‘da tag-uri’ cu atata mandrie, ca nu voi urina peste urina lui, caci eu chiar nu am nevoie sa marchez un perete de bloc, de spital, liceu sau chiar Biserica. Poate inainte de a ma lega de fenomen in sine, ar trebui totusi sa imi explice cineva de ce acesta se manifesta atat de ‘la vedere’. Este firesc sa ma intreb, de ce mazgalelile, daca este musai sa existe, nu apar in locuri ferite, subtil asezate.

Pana atunci, insa, caut sa gasesc explicatii, sa incerc sa pricep …

Imi dau seama ca targul de carte, in sine, a devenit un eveniment care nu trebuie ratat. E imbucurator in aparenta ca atunci cand intri in Pavilionul Central de la Romexpo, trebuie sa te strecori printre multime si sa incerci sa ajungi la standurile de carti dupa ce ai spus de cateva zeci de ori “pardon”, “ma scuzati” sau “imi permiteti va rog frumos sa trec?”. E lume multa si ai mirajul ca totusi, cultura nu a ajuns pe ultimul plan.

E cu siguranta un miraj pentru ca daca te uiti cu atentie, ajungi sa iti dai seama ca doar o parte dintre cei veniti la targ au interese ‘culturale’.

Pentru ca nu exista nici o indoiala atunci cand vorbim de Gaudeamus ca un ‘targ, prilej de intalnire’, am vazut multi oameni care au ca scop principal, inainte de privitul noilor aparitii sau participarea la lansari de carte, mersul cat mai tantos si agatarea fiecarei persoane pe care o cunosc. Astfel, targul a devenit un loc de intalnire al snobilor, care se falesc cu iesirea la un astfel de eveniment cultural. Apoi, daca au timp aduna de pe rafturile editurilor ultimele aparitii sau cele mai ‘de renume’ carti pe care le prezinta apoi celor cu care se intalnesc. Discutia e seaca, iar de cele mai multe ori auzi argumente de genul “am luat si cartea asta pentru ca nu o aveam”, ca intr-o colectie de timbre, sau ca si cand ar fi cumparate pentru ca incap “manusa” in spatiile goale de pe rafturile bibliotecii.

Daca esti elev, iesirea la Gaudeamus tinde sa nu aiba alt rol dacat cumparatul cartilor impuse, cerute de profesori sau poate chiar argumentul pentru nota de 10 pe care o vor primi a doua zi.  Targul este insa, o ocazie buna de a gasi carti (chiar si le pret redus) intr-un singur loc. Practic, daca la librarie cartea pe care o cereai nu mai era pe rafturi de vreme buna, la targul de carte, ai ocazia perfecta sa o gasesti. Nimic rau, in plus, din punctul asta de vedere, elevii aflati la targ nu ocupa spatii degeaba prin multimile de oameni.

Mai sunt si persoanele in varsta, cele care viziteaza fiecare stand si se bucura de ziua devenita ’speciala’.

Una peste alta, eu am ramas cu impresia disperata ca cei de la prima categorie erau in numar prea mare pentru a spune ca aglomeratia de la targ era o justificare la setea de cultura pe care o au bucurestenii, iar concluzia duce intr-un singur loc “ai carte, ai parte” echivaleaza cu “ai bani, ai parte”, pentru ca vorbim de carte numai din punct de vedere material, al unui obiect de colectie, sau de pus in rafturile din biblioteca.

Altfel spus Balul Bobocilor Mihai Viteazul, s-a consumat si pe anul asta. Pana la urma, mult asteptata trupa Simplu a ramas cu asteptarile, iar in privinta bobocilor participant la concursul de “miss si mister”, se pare ca am avut dreptate - au urcat pe scena ca sa adune hohotele de ras din partea celor de pe margine. Au fost dureros de ‘pe dinafara’, lipsiti de orice urma de fantezie si chef de distractie, pana la urma.

Fiasco total - asa zis-ul DJ a oferit momente care pe mine, ca ascultator de consumator de cultura electro si clubbing m-au facut sa imi dau palme. DJ DUN il cheama pe “talentatul baiat” si nu e nevoie sa te pricepi prea tare in ale dj-ingului ca sa iti dai seama ca ce facea el in fata, la platane, era bataie de joc : ruperi de ritm excesive si enervante; pauze intre unele melodii care aveau tempo-uri diferite, care ii obligau pe cei de pe ringul de dans sa se opreasca; melodii repetate abuziv; intercalari nereusite si treceri defectuoase de la o melodie la alta, ca sa nu mai vorbesc de ordinea melodiilor in playlist -au fost si 3 melodii de acelasi artist, ca zici ca era lansare album Justin Timberlake. Caci asa a vrut publicul, in schimbul unui dj profesionist din parte profm (prin profmscool), sa avem un fost absolvent de CNMV, dar care, in schimb, nu prea avea treaba cu mixatul.

Concluzie, balul perfect, daca vrei muzica pusa de un dj care toata viata a mixat pe winamp.

Avem profesori frustrati. Sunt frustrati ei, sau elevii carora incearca se le predea sunt tirani. Negresit, disputa apare, mai devreme sau mai tarziu, apoi conflictul. Caci ce iti poti “dori” mai mult ca profesor decat sa intri intr-o clasa unde nu exista o atmosfera potrivita. Iar daca metoda ta de predare, sau prezenta la ore este o continua ‘ma fac ca …’, atunci ai garantia ca vei avea ore cu elevi putini, eventual amortiti, daca nu adormiti. Caci inainte de a acuza un elev de lipsa de chef si ’sictirit’, ar trebui privit si cel de la catedra. Ma opresc sa tintesc si economia, in gesturi si interes a acestuia. Cu maiestrie de antreprenor, poti, daca vrei, sa faci dintr-o materie deja noua si cu nume ciudat, o materie de dormit/chiulit. Totul depinde de tine ca profesor.

Pentru ca profesorul, poate ideal, despre care incerc sa vorbesc acum este deja anost, isi permite sa aiba si iesiri tandre de agitatie fugara, de revolte nebanuite, de frustrari ratacite. Iar tragic-comicul isi are apogeul atunci cand acesta, stapan absolut al cataglogului, tinde sa puna note alandala. Pe langa note aruncate in catalog, memoria faptului ca esti profesor, iti spune ca este cazul sa iti arati autoritatea - asadar, imediat dupa ce trantesti niste note mici (pentru ca poti sa faci asta), te legi de cei din clasa (elevi), caci parca ai scapat putin din starea de letargie, deci e cazul sa ii intrebi cu o voce grava, pe cei din banci, de ce te-au trezit din somn. Un lucru este insa nostim, personalitatea elevului, caci recunosc, nu cred ca este prea usor pentru un profesor sa reziste in fata unui devorant. Personalitatea de elev tipa din rasputeri daca apar nedreptati. Asa ca, fitilul ar putea fi o amenintare ca o nota mica va fi trecuta - din motive stupide in genul - profesorul a crezut ca un exercitiu nu a fost facut ( crede sau intuieste ) -. Dinamita in stare pura atunci cand amenintarea se transforma in fapt. Nedreptatea este taxata de elev, cel care isi stie, se pare, prea bine drepturile.

In fine insa, pana ca elevul sa isi stiga dreptul, nota nedreapta din catalog ramane, suficient pentru a sterge orice rest de intelegere intre profesor si elev.

Nu stiu cum se face, dar am observat ca manelistii au devenit peste noapte, multi dintre ei, clabari (clubberi) sau hausari. Fenomenul e pustiitor de stupid, dar simplu. Manelistii frustrati renunta la melodia preferata cu adi de vito, pe care o aveau bine inteles pe mobil ca ringtone in favoarea “noului” Claude van Stroke - Who’s Afraid of Detroid. Nimic mai mult. Atat pot, atat duc. Probabil ca mai departe de ritmul melodiei asteia apare un delir tandru, cu efecte de nauceala.

Prin urmare, am observat ca in schimbul unor ‘oauoauaoooooo’ si alte onomatopee, prin mijloacele de transport in comun se aude din ce in ce mai mult melodia asta, care de altfel, saraca, suna bine.

De ce i-as condamna ca asculta melodia asta si se afiseaza cu ea, daca pana si eu zic ca suna bine? Pai, apare fenomenul prostului fudul, care nu cunoaste nimic despre cultura muzicii house, electro ( in general muzica club-dance ), dar se lauda ca este un reprezentant al stilului.  Imi amintesc de un fenomen asemanator cu Ame - Rej.

Poate imi explica si mie cineva care e scopul …

Adica de la sunet pana la vibratii atat de puternice si deja greu sesizabile drept sunete, e o diferenta uriasa! Ca sa nu pun si intrebarea - in ce tara o fi asta

Chestia cu aia prosti care vor sa para inteligenti cred ca e o obisnuinta deja pentru multi; tot prin jurul prostilor graviteaza si cei care spun sau fac lucruri ale caror intelesuri nu le cunosc. Ei bine, asa am dat azi prin liceu de niste svastici desenate pe niste afise. E foarte <<cul>> probabil si poate primesti aure de <<baiat dur>> daca le faci - cred ca asta e impresia lor. Caci  celor care se dau drept ’satanisti convinsi’ tind sa le fac pe plac si sa le cred jocul debil, dar sa faci niste svastici si trimiteri rasiale mi se pare mult, deplasat. Si ceea ce, dupa cum spuneam, e cel mai aberant si aiuritor, este ca sunt convins ca cei care au facut semnele nu au nici o treaba cu simbolul in sine si nu ii cunosc semnificatia.

Debili care se dau balauri ! Mai ganditi, daca puteti !

Ca orice elev silitor ce esti, ajungi in momentul in care te vezi la liceu - la liceu alaturi de alti colegi mai nebuni sau mai putin nebuni , mai distrati sau mai putin distrati. Tot in liceu, ai parte de o cu totul alta ‘viata’, adica viata de liceu.

Ce se intampla insa atunci cand gradinita sau clasele primare ti-au placut prea mult? Solutia e simpla, ajungi sa nu te poti bucura de viata de liceu pentru ca ‘nu ai o viata’! Colegii sunt niste ticalosi, iar ideea de colectiv devine cumplita.

Iau un exemplu (la intamplare… ) cand ajungi sa “parasti” (verbul a PÂRÎ) colegi de clasa: se intampla prin clasa a 11-a de liceu si … e pe bune. La o intrebare pusa de profesor, cu trimitere acuzatoare catre unul din colegii mei, o colega a raspuns fara sa stea pe ganduri si fara sa aiba vreo tendinta de menajament fata de coleg.

Toleranta nu mai cer - si trebuie mentionat faptul ca nu era atacata direct in nici un fel de catre coleg. Ce cer insa este un spirit de colegialitate si nu neaparat ca ea sa fi mintit, ci sa fi gasit o cale prin care sa se echiveze de intrebare.

Ce e amuzant si cu urme de nociv este discursul, in fine, reactia pe care a avut-o profesoara mea - a luat pâra ca pe un act de respect fata de profesor, lucru, sa fim cinstiti, deplasat, atunci cand vine vorba de un colectiv, de o chestie ‘intre colegi’.

Concluzie, nu dati la Mihai Viteazul

vezi si asta 

Hai sa facem un acord, sa stabilim o ‘chestie’.

Am vazut meciul Steaua-Arsenal. De ce am facut asta ? 1- pour l’amour du sport , 2 , si cel mai important - e o competitie internationala cu o echipa romaneasca.

Suntem probabil de acord cu totii, ca pentru noi, cei din Romania, meciul din seara asta nu trebuia ratat - daca ne consideram iubitori ai fotbalului, sau pur si simplu ai sportului. Competitia (Champion’s League) este una importanta, iar calificarea s-a facut totusi cu greutate si s-ar putea spune, pe parcursul mai multor ani.

Jalnic este ca un rezultat ca asta, 0-1, nu este prea dezamagitor, caci putini sunt cei care ar fi sperat la o victorie, in conditiile in care un rezultat de egalitate ar fi fost fara indoiala, ovationat.

Ce ii trebuia Stelei? Sustinere. Ce era Steaua astazi - un steag romanesc. Si iata ca am ajuns la acel ‘acord’.

Chiar atat de seci la cap trebuie sa fim ca sa trimitem mass-uri pe y!m cu mesaje in care e exprimata starea de fericire pentru ca Steaua era condusa ? Sigur esti sec, daca ai convingerea ca Steaua era azi “clubul rival”, caci echipa nu a facut decat sa joace un fotbal romanesc. In plus, ca sa vezi , STEAUA E o echipa romaneasca!

Romania!!!