Monopoly e board game-ul ăla nostim cu căsuţe, proprietăţi şi … zaruri. Ei bine, pentru viitoarea ediţie, pe site-ul lor ai ocazia să votezi viitoarele oraşe ce vor apărea pe tabla de joc. Printre propuneri se află şi atât de iubitul Bucureşti, numai că doar primele 22 de oraşe din topul propunerilor vor fi adăugate în joc.
Pentru a vota, mai ai 37 de zile, suficient ca să votezi Bucureştiul, nu-i aşa?
E abundenta de rebeliune. Ne aflam undeva la limita dintre artist si vandal, cu aere de Che Guevara, ascunsi sub glugi, dar tare mandri.
Nu contenesc sa imi sara in ochi, peste tot pe unde merg, asa zise ‘tag-uri’, ale unor celebrii, sau mai putin celebrii ‘artisti de strada’. Nu am nimic de spus despre cei care fac graffiti, caci intru intr-o discutie fara sfarsit. In schimb, sunt sigur ca daca la o dezbatere pro si contra graffiti s-ar gasi argumente din partea ambelor tabere, pentru o dezbatere pro sau contra ‘tag-uri’ lucrurile ar fi oarecum disproportionale.
Vandalismul de manifesta in forma cea mai pura, iar primitivismul se face si el simtit, inteapa. Pentru ca reactii de genul asta sunt sesizate in natura, numai la animale (vezi cainele care isi marcheaza teritoriul), ma voi abtine totusi sa ii numesc pe cei care ‘taguiesc’ tot felul de ziduri, “javre” sau “potai”. A ‘tagui’ inseamna, din cate pricep eu, a iti marca teritoriul printr-un scris neglijent, bine mazgalit. Daca nu apare pe zidurile unor cladiri sau blocuri, atunci apare pe scaunele din autobuz sau pe geamurile acestora. Stupid, inutil, de-a dreptul imbecil, caci stau si ma intreb cum poti sa marchezi un obiect care este aflat in miscare, laudandu-te ca teritoriul e al tau. Poate ca fenomenul de ‘mimi+vasile=love’ care era intalnit odinioara, prin scrijeliturile de pe garduri, a renascut.
Daca apare argumentul cu ’stil de viata’ pe buzele cuiva acum, ma voi grabi sa dau un contraargument, nu de alta, dar nu are nici o legatura. Intamplator, societatea exista si traim in ea. Eu ii promit celui care ‘da tag-uri’ cu atata mandrie, ca nu voi urina peste urina lui, caci eu chiar nu am nevoie sa marchez un perete de bloc, de spital, liceu sau chiar Biserica. Poate inainte de a ma lega de fenomen in sine, ar trebui totusi sa imi explice cineva de ce acesta se manifesta atat de ‘la vedere’. Este firesc sa ma intreb, de ce mazgalelile, daca este musai sa existe, nu apar in locuri ferite, subtil asezate.
Pana atunci, insa, caut sa gasesc explicatii, sa incerc sa pricep …
Imi dau seama ca targul de carte, in sine, a devenit un eveniment care nu trebuie ratat. E imbucurator in aparenta ca atunci cand intri in Pavilionul Central de la Romexpo, trebuie sa te strecori printre multime si sa incerci sa ajungi la standurile de carti dupa ce ai spus de cateva zeci de ori “pardon”, “ma scuzati” sau “imi permiteti va rog frumos sa trec?”. E lume multa si ai mirajul ca totusi, cultura nu a ajuns pe ultimul plan.
E cu siguranta un miraj pentru ca daca te uiti cu atentie, ajungi sa iti dai seama ca doar o parte dintre cei veniti la targ au interese ‘culturale’.
Pentru ca nu exista nici o indoiala atunci cand vorbim de Gaudeamus ca un ‘targ, prilej de intalnire’, am vazut multi oameni care au ca scop principal, inainte de privitul noilor aparitii sau participarea la lansari de carte, mersul cat mai tantos si agatarea fiecarei persoane pe care o cunosc. Astfel, targul a devenit un loc de intalnire al snobilor, care se falesc cu iesirea la un astfel de eveniment cultural. Apoi, daca au timp aduna de pe rafturile editurilor ultimele aparitii sau cele mai ‘de renume’ carti pe care le prezinta apoi celor cu care se intalnesc. Discutia e seaca, iar de cele mai multe ori auzi argumente de genul “am luat si cartea asta pentru ca nu o aveam”, ca intr-o colectie de timbre, sau ca si cand ar fi cumparate pentru ca incap “manusa” in spatiile goale de pe rafturile bibliotecii.
Daca esti elev, iesirea la Gaudeamus tinde sa nu aiba alt rol dacat cumparatul cartilor impuse, cerute de profesori sau poate chiar argumentul pentru nota de 10 pe care o vor primi a doua zi. Targul este insa, o ocazie buna de a gasi carti (chiar si le pret redus) intr-un singur loc. Practic, daca la librarie cartea pe care o cereai nu mai era pe rafturi de vreme buna, la targul de carte, ai ocazia perfecta sa o gasesti. Nimic rau, in plus, din punctul asta de vedere, elevii aflati la targ nu ocupa spatii degeaba prin multimile de oameni.
Mai sunt si persoanele in varsta, cele care viziteaza fiecare stand si se bucura de ziua devenita ’speciala’.
Una peste alta, eu am ramas cu impresia disperata ca cei de la prima categorie erau in numar prea mare pentru a spune ca aglomeratia de la targ era o justificare la setea de cultura pe care o au bucurestenii, iar concluzia duce intr-un singur loc “ai carte, ai parte” echivaleaza cu “ai bani, ai parte”, pentru ca vorbim de carte numai din punct de vedere material, al unui obiect de colectie, sau de pus in rafturile din biblioteca.
Nu vreau sa fiu prea carcotas si totusi tind sa fiu si orasul si tara in care traiesc imi dau motiv.
Ca sa ajung la liceu iau metroul, iar ca sa ma deplasez trebuie sa urc intr-un tren, iar ca sa urc intr-un tren trebuie sa il astept. Asteptarea asta se desfasoara pe peron, loc unde si-a facut aparitia, mai nou, un aparat de forma cubica, cu aere de cutie a pandorei. Arata bine si e lucios, tare curat, iar neoanele care lumineaza produsele din interior sunt tare puternice. In fapt, ce ar putea fi mai banal, oriunde ai merge intr-o tara civilizata decat aparatele de la metrou cu sucuri si pungi de jeleuri.
Nu exista zi in care sa plec la liceu si sa nu apuc sa observ cum se formeaza un cerc de oameni in jurul ‘aparatului minune’ - toata lumea se uita cu mirare, aplecati spre el si isi pun amprentele pe geamul protector. Aproape nimeni nu cumpara ceva, dar se uita cu suspiciune la cei care o fac.
… impresionanta piesa de tehnologie !!!
Tocmai am observat o noua forma de a iti arata muschii:
Trebuie musai sa ai geamuri termoizolatoare (termopane cum mai sunt ele cunoscute), dar degeaba ai daca nu lasi foita de protectie pe ele. De ce ai lasa-o? Pentru ca pe ele scrie mare si de sute de ori marca ferestrelor! Si vezi sa fie albe ca se vede mai bine!
pfaauu…
Ah, si sa nu uitam sa le punem si atunci cand ‘inchidem’ balconul!
In Bucuresti, in trafic, caracteristica generala a oamenilor este graba. Scurt. Parca fiecare trebuie sa ajunga repede la serviciu si fiecare s-a sculat mai tarziu decat de obicei. Toti au aceleasi simptome, nerabdare si multa, excesiva nervozitate.
Prin urmare, dupa ce ca strazile sunt deja pline de masini, ramane ca intersectiile sa se blocheze. Desi teoretic vorbind, intersectiile au rolul de a fluidiza traficul si au calitatea de a nu se bloca, ajungi sa vezi zeci de masini care asteapta dupa semafor, mai exact asteapta ca pietonii care traverseaza regulamentar sa le faca loc. Se trece pe galben. Se trece pe galben pentru ca este frustrant, cand te grabesti, sa vezi cum semaforul pierde culoarea verde; mai ales cand se afla la 5 metrii. Dar se pare ca bucuresteanul e atat de grabit ca timp de aproximativ 5 secunde, goneste pe rosu. Prin urmare, pietonii apuca sa mearga pe zebra, iar intersectia este blocata.
Haos. Cineva injura, altcineva tipa la in timp ce vorbeste si la telefonul mobil. In situatii, critice, se scot bate de lemn si mai ca ai zice ca vezi niste homo sapiens.
Sa nu ii uitam pe cei care merg pe linia de tramvai, sau pe cei care o iau pe contrasens. Ok, nu avem benzi de circulatie rezevate autobuzelor si taxiurilor, avem linii de tramvai care in mod normal ar trebui sa fie degajate, data fiind conditia lor de ’sine’. Daca vrei sa iei transportul in comun (cum este normal intr-o perioada a zilei, cunoscuta ca fiind aglomerata -chiar daca ai masina personala-) nu faci nici o afacere. Asadar, autobuzele sunt sigur prinse in trafic, iar tramvaiele nu au cum sa intainteze pe sine. Ramane metroul, saracul metrou, unde esti un aventurier daca indraznesti sa te urci, iar daca reusesti sa te vezi in vagon, ajungi sa te consideri si norocos.
Prin urmare, solutie nu exista. De ce? Pentru ca in jungla nu exista prea multa moralitate. Cand legea nu este aplicata, intervine haosul, iar ca sa se revina la starea fireasca, trebuie sa fie luate masuri. Dar lasa… alta data.
Sa spunem ca Romania are planuri in a deveni o tara ecologica. In fond, este de ceva vreme, tara europeana. In Europa omul si natura ar avea parca alt loc decat in tara cu care ne laudam cu patos ca ne “invecinam”, ca avem puncte in comun, sau in fine, cu tara pe care o adoram ca romani, mai mult decat e normal (ia ghici - incepe cu S si se termina in UA - pardon, nu mai e trendy sa zici asa in romana, deci refac - USA). Trecand peste aceast of, vroiam sa ma leg de “romanul ecologist”.
Suntem ecologisti, sau ne tratam, sau doar ne facem. Avem piste de biciclete in oras - evident, trantite in mijlocul unor trotuare si cu dimensiuni jenante si pentru un copil de 4 ani care descopera tricicleta. Nu mai vorbesc de copacii asezati fix in mijlocul pistei (oricum; nu mai e mult de asteptat, probabil se vor lua masuri, adica copacii care jeneaza “suprafata ciclabila” vor fi doborati). Mai avem si cosuri tomberoane colorate distinctiv si pe care scrie hartie, sticla sau altceva - la ce ajuta? Deocamdata la nimic caci nu ar fi contracte cu centrele de reciclare (inexistente).
Nu merita sa fac din postul asta o enciclopedie a problemelor din Bucuresti, lucru spre care ma indrept cu o usurinta fantastica.
Nu ar mai trebui sa fie “la moda” sa circulam cu autobuzul sau cu masina personala. Nu merita sa platim biletul, nu merita sa platim benzina, nu merita sa platim timpul pierdut in trafic. Nu spun sa mergem pe jos, desi uneori ajungem mai repede sau poate in acelasi timp, ca si cum am fi luat masina. Acum se dovedeste ca bicicleta este mai mult decat buna. Te strecori usor prin trafic si ai o viteza decanta in deplasare.
Lucruri pe care rar le vom vedea in Romania:
Ce vroiam sa spun mai precis este ca pentru a fi ecologist nu este nevoie sa fi plantat 3 nuci si 4 castani in fata vilei de la Pipera, caci un cuvant esential este RESPECT. Si sper sa nu para ca nu m-as lega si de simpaticii primari ai sectoarelor si de seful ‘mai burtos’ de la Primaria Capitalei.
Franța e în Europa și nici măcar la o distanță prea mare de România. În situațiile astea, când în 
plină vară afară sunt 16 grade la Paris, ajungi să crezi că încălzirea globală e departe de a constitui o amenințare veritabilă. Tragi cu ochiul totuși pe acasă și îi vezi pe cei de acolo că se plâng de cele 39 de grade. De unde? Încălzirea globală e de vină. Sau ceva asemănător.
Îmi e imposibil să îmi imaginez starea pe care aș avea-o dacă m-aș teleporta cumva la București. E adevărat că personal, nu îmi doresc temperatura de 39 de grade și la Paris, dar sunt foarte sigur că mulți din România și-ar dori vremea răcoroasă rece de aici.
Eu vreau cele 27 de grade pe care le ador când se țin de mână între ele. Sunt 39 de grade în București, iar eu aici mă îmbrac cu hanorace. Ca să vezi - nu mai ține să spui că îți dorești să mergi la Polul Nord atunci când nu mai suporți căldura. Mergi mai bine la vecinii din Europa care par să fie mai puțin afectați de (Arrrrr!) încălzirea globală.
Deşi titlul pare direct, nu vroiam să fac asta, totuşi nu m-am putut abţine să nu fac un joc de … simboluri 
.
Băiatul supărat că a rămas fără copaci are meclă de prostănac. Adică eu chiar credeam că după ce i-au ciopârţit pe săracii copaci, au să strângă şi resturile rămase. Ele au rămas şi mai mult, blochează trotuarul. Teoretic nu e chiar atât de importantă porţiunea asta pietonală, mai ales pentru că, în paralel este o altă porţiune la un nivel superior, iar accesul se face pe scări. Prea puţin deranjant pentru mine, deci pot să ocolesc, însă mă gândesc la o persoană care se deplasează într-un scaun rulant. Chiar aşa este obligată să caute altă cale. evident, mai lungă?
Este chiar atât de complicat în România, în Bucureşti, în Sectorul 4 să duci o treabă până la capăt? (înafară să furi până nu mai ai ce)
De unde atâta dragoste pentru lucrul de mântuială ?
Un calzone scos din cuptor. E delicios. E pizza, dar una mai specială, nu pentru că are ingrediente pretenţioase sau preţioase, ci pur si simplu este “împăturită”. Brânzeturile din înăuntru (mozzarela, parmezan sau altele) devin fondante în interior, de o cremozitate şi elasticitate savuroasă. În fine, nu avem de gând să le fac poftă celor înfometaţi, ci doar să exprim starea în care mă aflu. Ce treabă are cu un calzone?…
Mă simt ca într-un calzone proaspăt scos din cuptor. Calc pe brânză topită şi vad în urmă forma pantofilor împrimată. De jur împrejur sunt adieri de vânturi fierbinţi, imposibil să ai satisfacţie atunci când respiri, aerul e prea greu, prea fierbinte. E cald. Sunt aproape 40 de grade celsius în Bucureşti.
Se mai întâmplă, aşa e vara în România. Mă conformez şi mă fac că nu am de ce să sufăr chiar atât de tare, căci se poate şi mai rău. În realitate, apa pe care o beau din 10 în 10 minute mă ţine în viaţă, iar difuzoarele parcă produc un uşor curent atunci când ascult muzică iar ele vibrează tandru.
Şi pentru că un calzone se mai şi fisurează din când în când, eu voi ieşi prin crăpătură şi voi evada - “40grade + piscina + cocktail = rai”.
