Intr-un balon cu aer cald…

Si cel mai nou clip David Guetta ! Uuuu, c’est frais !

Party-ul Vibefm de joi a fost un succes fără doar şi poate. Trebuie să fii cârcotaş să strâmbi din nas, căci dacă djii români s-au zbătut puţin să încingă atmosfera, atunci în mod sigur Steve Angello şi Sebastian Ingrosso au avut o reprezentaţie absolut fenomenală pentru România.

Cinstit să fiu, nu credeam că am să văd vreodată pe Steve Angello sau Ingrsso în România, aşa cum nu credeam că ar avea ce căuta Fatboy Slim sau David Guetta (şi totuşi vin în vară)-de ce?-publicul din românia, despre care vorbeam într-un post precedent, are gustul pervertit de atâta minimal.

Se pare însă că s-a ajuns la un supraplin, căci suedezii care au mixat joi au avut grijă să facă un contrast perfect impresionant cu românii de înainte. Au schimbat într-un mod subtil ritmul de minimal-tech (cum se spune mai nou) şi au readus Arenele pe ritmuri electro şi house. Superb, sunete superbe, un set de excepţie.

Aici se gasesc mai multe imagini de la petrecere si cateva filmulete, in timp ce o parte din seturi for fi urcate aici .

Avem o problemă esenţială în ceea ce priveşte muzica electronică în România. M-am convins şi sunt pornit. România de abia se poate lăuda cu o industrie muzicală-iar în ceea ce priveşte clubbingul, bucureştenii cel puţin, au gusturi întipărite, idioate şi netratate. Dj-ul român este de prea puţine ori producător, iar dacă este, sigur produce un minimal de multe ori prost. Minimalul în sine, cu muzicalitatea şi ritmicitatea lui (îl voi numi chiar ‘de calitate’ uneori), ar fi nimic în România fără freze şi ţinute adecvate, alături de atitudini specifice. Minimalistul, ţine să devină un animal de oraş la fel de prost ca manelistul. Aşa se numeşte, se consideră el, “minimalist” iar când vine vorba de muzică este pur şi simplu degeaba-de neîntrecut însă când vine vorba de look specific, tip ‘uniforma’.

Nu prea am electro în bucureşti, iar muzica house a devenit de mult “hauz”. Frapant este că nu se lasă locul altor genuri, nici măcar o petrecere tecktonik organizată în Kristal nu s-a lăsat fără minimaluri şi fără “struţi”. Asta a fost un lucru la care nu mă aşteptăm căci la început atmosfera se anunţa foarte bună. În final, tot minimalul a tronat-şi uite aşa o stagnare, în propriul suc a clubbingului românesc.

Desigur, nu totul e în alb şi negru cum ar părea. În schimb există accest exces.

Cand eram mic, imi amintesc ca descoperisem jocul asta. Pana acum cateva zile nu mi-am amintit cum se numea (simtower) dar acum sunt ca un copil fericit. E un joculet poate putin mai complex decat solitare sau minesweeper, dar mi se pare totusi excelent pentru anul 1992. Scopul e… sa construiesti un turn - deocamdata il joc cu mintea de copil de 10 ani asa ca nu stiu inca tactici si metode logice.

se decarca usor si repede de aici

Sambata, 24 mai, va avea loc prima petrecere Tecktonik din tara, in Kristal Glam Club. De la ora 23.00, Proof, Mircea Ivan si dansatorii vor crea atmosfera tecktonik, iar show-ul laser va completa premiera acestei seri. De altfel, ai ocazia sa prinzi miscarile stilului de dans si sa te alaturi celor 9 milioane de tineri din intreaga lume, care s-au lasat cuprinsi de acest val.

Tecktonick – Este cunoscut ca si tck, electrodance,vertigo sau milki way ! O forma de dans bazata pe un mix de miscari hip-hop si techno. Muzica specifica acestui stil de dans este cunoscuta sub mai multe denumiri: electro, jumpstyle, hard style.

Acest stil isi are originile in Paris, Franta. Popularitatea sa a cunoscut un adevarat boom dat de o campanie word of mouth prin postari pe site-uri precum Dailymotion si Youtube. Vestimentatia specifica acestui stil este formata din bluze/tricouri stramte si jeans slim-fit. Hainele au tendinte neon imprumutate de la Nu Rave, Londra.

Un text publicat in Cotidianul, de curand, pe 12 mai :

Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris „Apel către lichele“, un text apărut la răscrucea dintre două epoci. Au trecut de atunci 18 ani de „tranziţie“ şi suntem în preajma celui de al cincilea ciclu electoral. Dar unde ne aflăm de fapt? Lichelele, invitate atunci să facă „un simplu pas înapoi“, mai au vreo actualitate?

Cred că am dat o nouă demnitate cuvântului „lichea“ în limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic şi, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea.

Licheaua eternă

Îndeobşte, este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale.

Dar oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.

Comunismul.
Licheaua capătă demnitate

În schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.

Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.

Un apel atât de simplu

Acestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, în 30 decembrie 1989, am scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncaţi pe celălalt mal al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism.

Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la „licheaua eternă“. Se cereau ieşirea lichelei noastre din istorie, încetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatră“. Se cereau eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societăţii, recuperarea sărbătorească a lichelei tradiţionale şi, astfel, revenirea la doza firească de lichelism a oricărei societăţi normale. Atât se cerea, de fapt. Restul, adică apelul la prezumtivele resurse de căinţă şi sfială ale lichelei noastre istorice, ţinea de o conjuncturală retorică şi ipocrizie.

Licheaua în tranziţie
Ce s-a întâmplat apoi?

Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei o dată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu mască democrată.

Nu ne-am vândut ţara

Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.

Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.

Pe noi cine ne iubeşte?

Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, o dată cu „globalizarea“, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?

Am încercat să fac în aceste rânduri genealogia lichelei actuale. În urmă cu 18 ani, lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi“. Astăzi, apelul la un „pas înapoi“ nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.

Apel către lichele

Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forţă şi graţie; şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulţi-puţini, vă adresez următoarea chemare:
Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă.
Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri.
Nu mai apăreţi la televiziune.
Nu mai scrieţi în ziare.
Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună.
Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele „demnitate“, „libertate“, „conştiinţă“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinaţi aceste cuvinte.
Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele.
Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Căutaţi atunci un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.
Intraţi în noul an meditativi. Şi aprindeţi o lumânare pentru cei morţi şi pentru voi.
Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi.
30 decembrie 1989

Sunt în faţa unui text suficient de tulburător, de o onestitate incontestabilă, dar care nu îmi aminteşte decât gustul pe care îl au lucurile. Într-adevăr, acest miros îl simt şi eu, îl adulmec împreună cu aerul ca să supravieţuiesc şi mă scârbesc. Nu fac nimic decât să continui aşa. Uneori încep să uit că aerul pe care îl respir cară acest miros leşios şi se întâmplă uneori, să îmi amintesc de el, trezindu-mă năuc din visarea (nepăsare). Mă văd neputincios, abuzat, poate chiar victimă în toată regula. Lichelele însă îşi văd de treabă, fără să ţină cont de zvârcolirile mele.

Vezi reactia lui Dan Puric sau a lui Robert Turcescu, si de ce nu, reactii de lichele ( 1 ) sau ( 2 ).

Steve Angello
Sebastian Ingrosso

Nu-mi ajungea ca de dimineata m-am trezit nauc din cauza racelii, am mai aflat si hodoronc-tronc o veste care ma facut sa zic de cel putin 3 ori “nuuu pot sa cred”. Se intampla ca Vibefm organizeaza un super-party de lansare, la Arenele Romane, pe 29 mai, de la ora 17. Cristian Green, DJ Andi, Optick, Vali Barbulescu, Liviu Hodor si Vika erau pe lista, dar cand am auzit ca vin si producatorii suedezi, parte din “Swedish house mafia” am zis ca visez.

Merita, macar pentru cei doi suedezi sa mergeti, mai ales ca intrarea este libera!

Campaniile electorale sunt din start “degeaba”. Cu toate că nu ar trebui să fie aşa, în România se bucură de un asemenea statut. Cetăţeanul, contribuabilul, locuitorul sectorului este sătul, agasat, sau pur şi simplu suficient.

În “corturile” de campanie din faţa gurii de metrou, stau munţi de pliante şi de alte materiale de campanie. Prea multă risipă având în vedere reacţia destul de blamabila a trecatorului. Nu se votează şi nu există interes suficient. Fluturasul primit, cu portretul candidatului şi cu proiectele propuse, este aruncat din momentul în care este primit. Nimeni nu mai vrea să aibă naivitatea de a studia opţiuni. E teamă de a părea ridicol, credul peste poate, păcălit. Toţi candidaţii sunt din start condamnaţi, blamaţi şi numiţi mincinoşi, dar cu toate astea, în final unul din ei va ieşi.

E bubă colectivă, puroi pur românesc; vina de ambele părţi. Şi de naiv aşa, azi am luat fiecare fluturaş care mi-a picat în mână şi am citit, să văd măcar de curiozitate care îşi face mai bine reclama.

Se da un nou clip marca Justice, de data asta complet, dar complet diferit de ceea ce ma asteptam. Clipul este regizat de Romain Gavras. Este tulburator! Clipul asta este unul dintre cele mai bun pe care le-am vazut, iar daca stau bine sa ma gandesc, pe lista asta de clipuri bune apare mereu Justice.

Scurt metrajul este, cum spuneam tulburator. Imaginea este perfect veridica, absolut onesta, iar in alea cateva minute am fost cu ochii tinta. Muzica este ca de obicei, aparte. Justice este mai putin electronic cat este electro, dar sunetele, cat or fi ele de trashy, te poarta!

Imaginea din clip este insa cat se poate de veridica din pacate, iar Justice devin prin deductie cat se poate de dreapta !

Hi5. În România, unul dintre cele mai accesate site-uri de socializare on-line. Bine, descrierea e prea pompoasă şi poate tinde să pară chiar nobilă. Nici pe departe. Ai cont de hi5, înseamnă că eşti oaie. Oaie, pentru că te bagi în turmă. Ş-ar putea, dacă chiar simţi nevoia de socializare online, să foloseşti myspace (ceva mai bine pus la punct), dar odată ajuns pe myspace, observi că vecina de la etajul 5 e de negăsit pe acolo. Prin urmare, apelezi la hi5-îţi faci cont şi îi dai un comment.

Presupunem că nu eşti doar un simplu ‘inscris’ pe hi5, ci, ca în cele mai multe cazuri un maniac sau în fine, semi-maniac care verifică noutăţile zilnic şi are peste 500 de prieteni.

Fără îndoială, statutul de maniac se referă şi la faptul că tu vrei cu orice preţ să ai multe “views” sau vizualizari de profil. E parte din popularitatea ta. Ajungi uşor uşor să te pretezi la chestii absolut penibile, dar cu care îţi atingi scopul :

1. poza de pe main (cea care se vede prima) trebuie să fie cel puţin şocantă. De preferat să fie cea mai bună poză cu tine-în caz extrem, de disperare supremă, iei de pe google o poză cu un fotomodel, ceva intrigant, găseşti tu
2. apeşi pe add obsesiv, adaugi în lista de prieteni pe oricine întâlneşti, fie că e din Arabia Saudita sau din India
3. dai commenturi stupide oricui, de genul “frumos profil”, “frumoasă poză”
4. clichezi pe fiecare profil care îţi sare în ochi, doar pentru că deţinătorul lui te va găsi în lista de “vizitatori recenţi” şi te va răsplăti cu câte o vizualizare
5. nu uita să pui la status pe messenger link spre profilul tău
6. cerşeşte commenturi ca să pari popular
7. tagg-uieste în disperare pozele prietenilor tăi, chiar şi acolo unde nu apari-de exemplu, pune tag pe o sticlă de apă care era a ta, aflată undeva pe masa din spatele prietenului tău
8. înjură din senin şi ameninţă cu bătaia pe cineva-astfel lumea va fi intrigată şi vei avea brusc un set întreg de vizualizari
9. intră în grupuri multe, cât mai multe, indiferent că eşti şi în grupul ‘Fan Steaua’ şi în cel ‘Rapid4ever’ sau ‘Dinamo’
10. nu în ultimul rând, prezintă-te, dacă ţi se pune întrebare cândva cine eşti, cu ce te ocupi, sau de unde eşti, cu link-ul de hi5

După ce faci paşii ăştia, şi eventual încă câţiva (Bonus!), te poţi numi ‘animal de hi5′. Socializare plăcută!