Mult prea atras de “lene” în sine, era şi greu să mă abţin să nu remarc că, din mândria că sunt leneş, am început să mă consider nici mai mult nici mai puţin decât boier. Practic, pentru că îmi permit să dorm cu poftă şi îmi petrec fără jenă mult timp în pat, sunt indirect un aristocrat, căci ignor cu indolenţă problemele şi prefer să dorm timpul pentru muncă. Nu sunt însă aşa cum îmi place să cred un leneş desăvârşit, dar sunt conştient de condiţia mea de leneş (debutant).

Pentru că lenea nu aduce decât satisfacţie, o stare de lene continuă se confundă cu o stare nobilă, nobilă în sensul că nu presupune muncă şi nici efort. Leneşul nu este nevoit să se trezească în zori, nu este presat de nimic, leneşul face regulile.

Am reuşit în schimb, pentru că sunt leneş, iar lenesii au probleme când vine vorba de trezit dimineaţa, să devin adeptul unei metode prin care să mă trezesc mai bine. Cu jumătate de oră înainte de oră la care trebuie să mă scol de fapt, beau repede o cafea deja pregătită după care mă culc la loc. Peste jumătate de oră mă voi trezi mult mai bine. Nu garantez că soluţia ar ţine o veşnicie, dar este o soluţie demnă de un leneş înfocat.

Până una alta, îi privesc cu superioritate pe cei care se agită în jurul meu, căci eu sunt un faraon (leneş).