Am scris ieri un post de care se va lega şi cel de astăzi. Am făcut între timp o constatare generală : în Bucureşti (delimitez şi pun ţinta pe un singur oraş) oamenii au tendinţe solitare. În aer pluteşte o spaimă teribilă de convieţuire, spaimă care se schimbă în agresivitate. În Bucureşti, fiecare este ‘pentru el’, iar cei din jur se confundă cu obiecte inerte, fireşti şi nefolositoare. Cel puţin asta e senzaţia pe care o ai dacă mergi de exemplu, într-o zi cu autobuzul - de preferat la o oră de vârf. Dacă nu se ceartă absurd, oamenii se împing, dau lupte jenante pentru locurile de pe scaune şi ignoră regulile elementare de comportament în timpul călătoriei cu transportul în comun (referindu-mă la simple lucuri de genul “lasă-i pe cei ce coboară să o facă înainte de a te repezi să urci”). Înstinctul de animal iese la suprafaţa, ilustrand imagini perfect primitive. Certurile nu se fac folosind cuvinte, ci o învălmăşeală de strigăte şi sunete sălbatice.

Convietuirea este dureroasă atâta timp cât cel care a avut norocul de a prinde un loc liber pe scaun este invidiat şi desconsiderat. Dacă te uiţi cu atenţie, observi mişcări psihotice şi priviri ameninţătoare. Nu eşti lăsat să cobori din autobuz pentru că nu este timp. Cum se deschis uşile, se navaleste bestial - lupte pe viaţă şi pe moarte pentru un loc în autobuz.

Nu mai există nici un reper uman. Haosul este gru comparabil cu o junglă sau o savana, pentru că acolo exsita totuşi o randuire.  Iar în cazurile astea, de ce să mă mai minunez eu că cel de lângă nu mi-a răspuns la salut. În cazul de faţă, o gândire inversă arată că, neiubindu-ne aproapele, nu ne iubim pe noi înşine. Practic, ajungem să trăim în cel mai primitiv mod cu putinţă, ca şi cum am trăi doar din instincte.