Intr-un balon cu aer cald…

Pentru ca am vazut ca Dis Moi a fost o melodie placuta.

clip alternativ aici

Apple produce gadgeturi care au rolul esenţial de “a da pe spate”. Strategia lor mă face să mă gândesc că, deja, sunt mai mulţi cei care caută un obiect frumos şi ‘glossy’ decât un obiect patratos şi fără un design precis, dar cu performanţe ridicate.

După iPhone, care se defineşte ca un telefon revoluţionar, cu display frumos, touch screen inteligent şi meniuri frumos animate, Apple speră să dea lovitura cu MacBook Air. Ce e MacBook Air ? Un laptop. Următoarea întrebare este “cu ce vine nou?”, căci la asta urmează să te gândeşti după ce afli că Apple lansează un nou gadget. Inovaţia nu este în materie de performanţe, iar dacă ar fi, ar fi totuşi lăsate pe locul doi, ca urmare a inghesuirii unor piese hardware în cel mai suplu calculator din lume. Aşadar, MacBook Air este cel mai subtine calculator portabil, de ce nu, şi cel mai atrăgător. Prima calitate este deci, o calitate dată de design, de ergonomie. Deja, cine mai face diferenţa între un procesor de 1,6 GHz şi 3 GHz, cine mai are nevoie de unitate de cdrom când ai deja un calculator care ştie wifi?

Noua minunăţie de la Apple nu are deci nimic special, cu exeptia unui lucru care a devenit practic esenţial - arată bine. Preţul, mare, pare să nu mai aibă importanţă. Contează că tastele sunt luminate (backlit key illumination) şi sunt utile când se lucrează în condiţii de iluminare slabă, contează carcasa de aluminiu care arată foarte bine şi oferă impresia de soliditate, contează că display-ul este lucios şi, chiar dacă are doar 13,3 inci, are o rezoluţie de 1280×80, contează că întregul calculator are doar 1361 de grame. În plus, vine cu deja cunoscutul sistem de operare Mac OS care e făcut pentru a fi simplu de utilizat.

Recapituland avem ceva de genul ăsta - calculator portabil (prefect suplu şi uşor de transportat, şi cu wireless), cu configuraţie bună (ce face faţă cerinţelor actuale) şi cu un sistem de operare accesibil. Totul se rezumă la - accesibilitate. Apple face asta de când se ştie, iar exemplul de faţă este o bijuterie … cu un preţ pe măsură însă.

Compania alimentara croata Podravka nu se astepta probabil sa primeasca, din partea celor de la Bruketa & Zinić, raportul anual cerut sub forma unei carti cu pagini goale. Mai precis, paginile erau goale pana ce cartea era coapta.

Suna ciudat, dar, cartea a fost imprimata cu cerneala termo-reactiva. Prin urmare, dupa ce cartea era invelita in staniol si lasata la cuptor timp de 25 minute la o temperatura de 100°C, paginile goale se transformau in pagini cu text sau imagini.

Carticica a fost numita “Well done” si reprezinta nici mai mult nici mai putin decat raportul alimentar al celei mai mari companii de acest gen din estul Europei, Podravka.

Pentru firca de intuneric, folosirea cremei anti-frica-de-intuneric este recomandata. Formula noua pentru piele sensibila o face potrivita pentru toate tipurile de piele.

Prin simpla aplicare dimineata si seara, timp de 10 zile, se obtin rezultate demne de invidiat. 9 din 10 persoane cu frica de intuneric spun ca dupa ce au folosit crema, se pot plimba noaptea prin casa fara sa aprinda lumina, in timp ce 8 din 10 se simt comfortabil in timpul plimbarilor pe afara, noaptea.

Frica de intuneric devine poveste!

argument : mi-a fost dat sa vad o insinuare fortata de teama, de urat si de dezastru, la unele persone. Cel mai in trend este sa fii pesimist, iar daca nu esti, mai nou, te conformezi. Amici emo, cum o mai duceti ?!

argument : pentru ca ne plangem de mila si imploram atentie.

Monopoly e board game-ul ăla nostim cu căsuţe, proprietăţi şi … zaruri. Ei bine, pentru viitoarea ediţie, pe site-ul lor ai ocazia să votezi viitoarele oraşe ce vor apărea pe tabla de joc. Printre propuneri se află şi atât de iubitul Bucureşti, numai că doar primele 22 de oraşe din topul propunerilor vor fi adăugate în joc.

Pentru a vota, mai ai 37 de zile, suficient ca să votezi Bucureştiul, nu-i aşa?

Am o părere limpede despre presa din românia, iar părerea este proastă. Nu mă avânt prea tare în subiect, doar precizez că jurnalismul reprezintă pentru mine, că privitor de ştiri seara la ora 19, o facultate unde intrii bou şi ieşi bou cu expresii şi mimice de-a dreptul ilare.

Este o aberaţie fără margine să spui despre ştiri că sunt un “spectacol”. Buletinul informativ este mai nou “spectacol” în viziunea protv, care promovează fără jenă “Ştirile protv” ca pe un “spectacol”. Mie unul mi se pare un lucru deplasat, dar totuşi foarte adevărat căci ceea ce se dă la televizor este foarte uşor de numit circ - ştiri abracadabrante şi reportaje prea puţin obiective.

Altfel spus, până şi informaţia a devenit greu de digerat aşa că trebuie impachetata în folii colorate, evetual ‘telenovelizata’.

Mă confund cu o problemă care nu mă afectează în mod direct. Trebuie să recunosc însă că mă agasează. E incontestabilă simplitatea cu care poţi să imortalizezi imagini, să faci poze. Cu atât mai mult, un aparat foto deja ieftin şi simplu de utilizat te pune într-o poziţie eventuală de “artist”. Or pentru a fi “artist” este necesar şi altceva decât un aparat foto (fie el oricât de performant). Ca să faci artă ai nevoie de bun simţ - bun simţ ca simţ al esteticului, bun simţ ca modestie.

Când ţi se pare că eşti lovit de pasiunea pentru fotografie e bine să înţelegi că cel ce face poze atât de frumoase, poze pe care le admiri, nu are ca simplu argument al reuşitei aparatul foto performant şi instrumente ajutătoare. Fără să vrei, pasiunea ta pentru fotografie se traduce în scurt timp prin pasiune pentru imagine, imagine perfectă, frumos definită, lăsând pe planul doi interpretarea. Interpretarea se face apoi, parcă dintr-o invinovatire a celui care îşi da seamă că nu este atent la ce trebuie, dar este mult prea uşuratică.

Mai departe, alt aspect ce trebuie luat în considerare de un viitor “artist” este cliseul şi evitarea lui. Aşa cum pare uşor să faci o poză, atât de uşor este să faci un clişeu, or cineva care face numai clişee, se îndepărtează de artă.

Nu poţi evita de nici un chip pasaretul volubil, felurimea de lăudăroşi şi cei ce nu îşi văd lungul nasului. Fiecare se afişează ostentativ, toţi îşi dau cu părerea, dar nimeni nu acceptă critica atât de benefică, ba mai mult, nici chiar sfatul amical. Gogomanie.

Ulterior, tot aceiaşi gogomani descoperă editarea pozelor prin mijloace software - editarea digitală a unor poze digitale. Dintr-un fior de atotputernicie se naşte excesul de editare, schimbarea abuzivă a culorilor şi umbrelor, spre o pervertire constantă a frumosului. Deloc lipsit de importantă este gică contrismul. Dacă o poză este nereuşită, iar o trecere a ei într-o umbră obscură ar putea ascunde câteva defecte, cel mai probabil vom avea de a face cu o afişare strigătoare, în care poza este prezentată ca “exact cum mi-am imaginat că o să iasă când am apăsat declanşatorul”. Alţii simt nevoia de a se afirma prin kitsch, mandrindu-se cu ce au făcut (considerând unicitatea o trăsătură determinantă, care evită cliseul), într-un gicacontrism aberant.

Nu ştiu la ce îmi foloseşte mie să spun toate astea, căci astfel de indivizi  nu se întâlnesc numai printre fotografi ci peste tot - modestia are şi ea ceva de-a face…

Mult prea atras de “lene” în sine, era şi greu să mă abţin să nu remarc că, din mândria că sunt leneş, am început să mă consider nici mai mult nici mai puţin decât boier. Practic, pentru că îmi permit să dorm cu poftă şi îmi petrec fără jenă mult timp în pat, sunt indirect un aristocrat, căci ignor cu indolenţă problemele şi prefer să dorm timpul pentru muncă. Nu sunt însă aşa cum îmi place să cred un leneş desăvârşit, dar sunt conştient de condiţia mea de leneş (debutant).

Pentru că lenea nu aduce decât satisfacţie, o stare de lene continuă se confundă cu o stare nobilă, nobilă în sensul că nu presupune muncă şi nici efort. Leneşul nu este nevoit să se trezească în zori, nu este presat de nimic, leneşul face regulile.

Am reuşit în schimb, pentru că sunt leneş, iar lenesii au probleme când vine vorba de trezit dimineaţa, să devin adeptul unei metode prin care să mă trezesc mai bine. Cu jumătate de oră înainte de oră la care trebuie să mă scol de fapt, beau repede o cafea deja pregătită după care mă culc la loc. Peste jumătate de oră mă voi trezi mult mai bine. Nu garantez că soluţia ar ţine o veşnicie, dar este o soluţie demnă de un leneş înfocat.

Până una alta, îi privesc cu superioritate pe cei care se agită în jurul meu, căci eu sunt un faraon (leneş).

Am scris ieri un post de care se va lega şi cel de astăzi. Am făcut între timp o constatare generală : în Bucureşti (delimitez şi pun ţinta pe un singur oraş) oamenii au tendinţe solitare. În aer pluteşte o spaimă teribilă de convieţuire, spaimă care se schimbă în agresivitate. În Bucureşti, fiecare este ‘pentru el’, iar cei din jur se confundă cu obiecte inerte, fireşti şi nefolositoare. Cel puţin asta e senzaţia pe care o ai dacă mergi de exemplu, într-o zi cu autobuzul - de preferat la o oră de vârf. Dacă nu se ceartă absurd, oamenii se împing, dau lupte jenante pentru locurile de pe scaune şi ignoră regulile elementare de comportament în timpul călătoriei cu transportul în comun (referindu-mă la simple lucuri de genul “lasă-i pe cei ce coboară să o facă înainte de a te repezi să urci”). Înstinctul de animal iese la suprafaţa, ilustrand imagini perfect primitive. Certurile nu se fac folosind cuvinte, ci o învălmăşeală de strigăte şi sunete sălbatice.

Convietuirea este dureroasă atâta timp cât cel care a avut norocul de a prinde un loc liber pe scaun este invidiat şi desconsiderat. Dacă te uiţi cu atenţie, observi mişcări psihotice şi priviri ameninţătoare. Nu eşti lăsat să cobori din autobuz pentru că nu este timp. Cum se deschis uşile, se navaleste bestial - lupte pe viaţă şi pe moarte pentru un loc în autobuz.

Nu mai există nici un reper uman. Haosul este gru comparabil cu o junglă sau o savana, pentru că acolo exsita totuşi o randuire.  Iar în cazurile astea, de ce să mă mai minunez eu că cel de lângă nu mi-a răspuns la salut. În cazul de faţă, o gândire inversă arată că, neiubindu-ne aproapele, nu ne iubim pe noi înşine. Practic, ajungem să trăim în cel mai primitiv mod cu putinţă, ca şi cum am trăi doar din instincte.