Am o tragere anormala spre a vorbi despre lene, somn şi comoditate, într-un cuvânt despre trandavie în general. Recunosc tardiv că sunt leneş şi comod. În realitatea iubesc somnul şi filosofia făcută în pat cu ochii aruncaţi pe pereţi şi în timp ce casc frenetic.

Am aşteptat vacanţa cu nerăbdare pentru că, spuneam eu în timpul şcolii, nu mai rezist în faţa stresului şi a oboselii. Trezitul cu ceasul deşteptător în mână şi implicit în urechi m-a epuizat şi în mine s-a acumulat o stare de oboseală densă şi greoaie. Am poftit neîncetat la zile fără scop, zile de mahmureală, zile în care să lenevesc cu candoare. Nici o zi, din timpul şcolii nu îmi permitea asta, nici o zi nu era îndeajuns de neimportanta încât să o fur pentru a o transforma într-o dulce hibernare. Pofta mea avea să fie satisfăcută, îmi spuneam, când mă voi vedea în vacanţă.

Sunt în vacanţă, păstrez pofta, însă nu o înţeleg. Pare că sunt odihnit deşi îmi este somn. Nu înţeleg de ce dimineaţa, când mă trezeam spuneam “lasă că vine ea vacanţa şi am să dorm până a doua zi seara”. Problema este că, pentru că am dat de libertate, sunt în stadiul digerarii ei. Astfel că mă trezesc doar puţin mai târziu decât de obicei, iar primul lucru la care mă gândesc este “sunt liber”. Acest “sunt liber” (a se înţelege sunt în vacanţă), trebuie savurat, numai că în loc să fac asta, eu infulec. Dorm mult prea puţin pentru un leneş care e în vacanţă, dar tastez şi mă scarpin în cap, sau arunc priviri pe geam. Nici măcar nu ninge…

Savurarea ar trebui să se facă prin somn mult şi indecent. Îmi propun să iau cunoştinţă de asta, deci mă voi bagă în pat şi voi sta.