Intr-un balon cu aer cald…

Partea nostima este ca nimeni nu s-a lasat de fumat dupa evenimentul asta. Adica, singura diferenta este ca, drept masura de precautie, fumul este expirat la cativa metrii de liceu, intr-un loc ferit de priviri. Incomod, caci pauzele tind spre periplu, daca esti licean si dependent de fumat.

In Mihai Viteazul s-au impus niste reguli, prin urmare, cei care vor fi prinsi fumand (vorbim despre elevi) vor avea un punct scazut la nota de la purtare si vor fi nevoiti sa vina cu mama si cu tata de mana la liceu. In principiu, sanctiunile se discuta la Consiliul profesoral, deci pana acum totul pare stabilit si clar. Nu pun intrebarea retorica ‘oare asa e in toate liceele din capitala?’ sau … ‘chiar exista licee in care fumatul este tolerat?’. Este inutila, dupa parerea mea (a noastra) metoda “jandarmereasca” pentru ca se stie povestea cu ‘fructul interzis’. In plus, e inutil sa spui ca daca cineva este deja dependent, se va lasa de fumat doar pentru ca regulamentul scolar impune asta - iar asta nu din lipsa de respect pentru liceu, ci doar din lipsa de motivatie. Prin urmare, daca ii este interzis sa fumeze, elevul va cauta sa se ascunda pentru a o face.

Si nu am vorbit degeaba pana acum, caci unul dintre colegii mei, chiar a fost “impuscat”, deci sanctionat -!dar nu cum ar fi fost firesc, conform regulamentului, ci cu propunerea (se va discuta in consiliu) de exmatriculare pentru 3 zile si scaderea notei cu 2 puncte!- ;

Partea nedreapta este ca intr-un liceu atat de mare, el nu este cu siguranta nici prima si nici ultima persoana care a fumat ‘dupa casuta’ (’dupa gaze’), iar atunci cand o facea, nu era singur - asta vrea sa spuna fara echivoc, ca se fumeaza cu abundenta -. Cu toate astea, pedeapsa e numai pentru el, iar aici avem o nedreptate.

Departe de a face un act de rebeliune prin postul asta, lansez doar intrebarile seci - “fumatul in licee?” (grosso modo) / si o alta cu trimitere (deloc rautacioasa, ci foarte sincera) catre conducerea liceului - ” nu cumva se face exces de zel? “.

In tot acest timp, circula si o petitie. Iar acest post, a se considera un post colectiv, caci reflecta idei culese de prin liceu.

Google e atotputernic. Drept dovada, se zvoneste ca Gdisk se va lansa, ca o solutie de gazduire a datelor pe serverele Google. Practic, daca vei pleca undeva si vei avea nevoie de un document, nu vei mai fi nevoit sa iei cu tine nici macar un stick usb ci sa te folosesti doar de internet.

Problema se pune altfel si este chiar comica - “ai incredere in Google?” sau mai bine zis, “ti-ai pune date personale pe serverele google?”. Raspunsurile sunt variate, de la “de ce nu” la “de ce as face-o”.

Intre timp eu continui sa ma minunez de capacitatea unor servere si de politica unor astfel de giganti.

E abundenta de rebeliune. Ne aflam undeva la limita dintre artist si vandal, cu aere de Che Guevara, ascunsi sub glugi, dar tare mandri.

Nu contenesc sa imi sara in ochi, peste tot pe unde merg, asa zise ‘tag-uri’, ale unor celebrii, sau mai putin celebrii ‘artisti de strada’. Nu am nimic de spus despre cei care fac graffiti, caci intru intr-o discutie fara sfarsit. In schimb, sunt sigur ca daca la o dezbatere pro si contra graffiti s-ar gasi argumente din partea ambelor tabere, pentru o dezbatere pro sau contra ‘tag-uri’ lucrurile ar fi oarecum disproportionale.

Vandalismul de manifesta in forma cea mai pura, iar primitivismul se face si el simtit, inteapa. Pentru ca reactii de genul asta sunt sesizate in natura, numai la animale (vezi cainele care isi marcheaza teritoriul), ma voi abtine totusi sa ii numesc pe cei care ‘taguiesc’ tot felul de ziduri, “javre” sau “potai”.  A ‘tagui’ inseamna, din cate pricep eu, a iti marca teritoriul printr-un scris neglijent, bine mazgalit. Daca nu apare pe zidurile unor cladiri sau blocuri, atunci apare pe scaunele din autobuz sau pe geamurile acestora. Stupid, inutil, de-a dreptul imbecil, caci stau si ma intreb cum poti sa marchezi un obiect care este aflat in miscare, laudandu-te ca teritoriul e al tau. Poate ca fenomenul de ‘mimi+vasile=love’ care era intalnit odinioara, prin scrijeliturile de pe garduri, a renascut.

Daca apare argumentul cu ’stil de viata’ pe buzele cuiva acum, ma voi grabi sa dau un contraargument, nu de alta, dar nu are nici o legatura. Intamplator, societatea exista si traim in ea. Eu ii promit celui care ‘da tag-uri’ cu atata mandrie, ca nu voi urina peste urina lui, caci eu chiar nu am nevoie sa marchez un perete de bloc, de spital, liceu sau chiar Biserica. Poate inainte de a ma lega de fenomen in sine, ar trebui totusi sa imi explice cineva de ce acesta se manifesta atat de ‘la vedere’. Este firesc sa ma intreb, de ce mazgalelile, daca este musai sa existe, nu apar in locuri ferite, subtil asezate.

Pana atunci, insa, caut sa gasesc explicatii, sa incerc sa pricep …

Imi dau seama ca targul de carte, in sine, a devenit un eveniment care nu trebuie ratat. E imbucurator in aparenta ca atunci cand intri in Pavilionul Central de la Romexpo, trebuie sa te strecori printre multime si sa incerci sa ajungi la standurile de carti dupa ce ai spus de cateva zeci de ori “pardon”, “ma scuzati” sau “imi permiteti va rog frumos sa trec?”. E lume multa si ai mirajul ca totusi, cultura nu a ajuns pe ultimul plan.

E cu siguranta un miraj pentru ca daca te uiti cu atentie, ajungi sa iti dai seama ca doar o parte dintre cei veniti la targ au interese ‘culturale’.

Pentru ca nu exista nici o indoiala atunci cand vorbim de Gaudeamus ca un ‘targ, prilej de intalnire’, am vazut multi oameni care au ca scop principal, inainte de privitul noilor aparitii sau participarea la lansari de carte, mersul cat mai tantos si agatarea fiecarei persoane pe care o cunosc. Astfel, targul a devenit un loc de intalnire al snobilor, care se falesc cu iesirea la un astfel de eveniment cultural. Apoi, daca au timp aduna de pe rafturile editurilor ultimele aparitii sau cele mai ‘de renume’ carti pe care le prezinta apoi celor cu care se intalnesc. Discutia e seaca, iar de cele mai multe ori auzi argumente de genul “am luat si cartea asta pentru ca nu o aveam”, ca intr-o colectie de timbre, sau ca si cand ar fi cumparate pentru ca incap “manusa” in spatiile goale de pe rafturile bibliotecii.

Daca esti elev, iesirea la Gaudeamus tinde sa nu aiba alt rol dacat cumparatul cartilor impuse, cerute de profesori sau poate chiar argumentul pentru nota de 10 pe care o vor primi a doua zi.  Targul este insa, o ocazie buna de a gasi carti (chiar si le pret redus) intr-un singur loc. Practic, daca la librarie cartea pe care o cereai nu mai era pe rafturi de vreme buna, la targul de carte, ai ocazia perfecta sa o gasesti. Nimic rau, in plus, din punctul asta de vedere, elevii aflati la targ nu ocupa spatii degeaba prin multimile de oameni.

Mai sunt si persoanele in varsta, cele care viziteaza fiecare stand si se bucura de ziua devenita ’speciala’.

Una peste alta, eu am ramas cu impresia disperata ca cei de la prima categorie erau in numar prea mare pentru a spune ca aglomeratia de la targ era o justificare la setea de cultura pe care o au bucurestenii, iar concluzia duce intr-un singur loc “ai carte, ai parte” echivaleaza cu “ai bani, ai parte”, pentru ca vorbim de carte numai din punct de vedere material, al unui obiect de colectie, sau de pus in rafturile din biblioteca.

Becurile ‘ecologice’ au in general calitatea de a consuma mai putina energie, sau de a avea o viata mai lunga de functionare. Pana acum habar nu aveam ca pot fi si obiecte decorative, sau ‘chestii’ care sa dea un anumit ‘ceva’ unei lampi (ceva a se citi ‘je ne sais quoi’). E vorba despre Hulgers, un fabricant de becuri englez, care a realizat ca becul are datoria de a nu fi doar un obiect banal, de iluminat.

Interesant…

Trebuie precizat ca motivul pentru care eu nu scriu cu diacritice pe blog este, din pacate, lenea. Cu toate asta, imi voi permite sa clarific titlul, folosindu-ma de ele - “Supă de tăiței”. Asadar, clarificarea fiind facuta, pot sa ma arunc in subiect. Dar pentru ca subiectul este supa de taitiei, ma voi abtine si voi renunta la ideea de a ma mai “arunca” in… ei.

Mie imi plac taiteii de casa, aia grosi si cu silueta inegala, abundenta si care ascunde substanta satioasa. Ceilalti, mai mici, se deosebesc prin faptul ca sunt plapanzi, firavi, iar silueta lor are acum alte aere, similare cu cele ale unei dive. Iar daca vrei sa cunosti gustul unor taitei instruiti, ai nevoie cu siguranta de o “supa alfabet” - aceea in care taiteii au forme de litere si cifre.

Cuceritoare este si metamorfoza rapida a taiteilor solizi si inerti, in paste fragede si ondulate, dupa ce sunt bagati in apa fiarta. Iar atata timp cat “taitei” se comporta ca o entitate, “taitel” devine un terment abstract, atat de abstract incat nu-si are rostul.

Ce ii face pe taitei atat de speciali? Simplul fapt ca fac lucuri speciale, pentru ca fara taitei, supa ar avea ‘lipsa’. ‘Lipsa’ s-ar traduce printr-un defect de aspect, gust si personalitate sau amuzament. Supa este amuzanta, mai ales atunci cand taiteii sunt sorbiti zgomotos, in timp ce… sunt sigur, ati putea spune ca supa fara taitei exista.

Supa fara taitei exista, dar pentru a nu o numi zeama, dat fiind absenta pastelor, in compozitia ei vor aparea galustile, dar asta e tema unei discutii viitoare.

PSP e consola aia de jocuri, portabila ; am mai vorbit despre ea, poate excesiv. As fi zis ca e un nou spot, sau clip de promovare a noii console (imbunatatite) PSP Slim, atunci cand am vazut filmuletul asta; se pare ca e doar un clip deosebit de ingrijit si care mie imi place, cinstit sa fiu. Marca… Sony!

Am vorbit acum ceva timp despre tehnologia de afisare e-ink (cerneala digitala) cand vorbeam de ceasul asta. Pe scurt, e vorba de o metoda de afisare care consuma foarte putina energie si nu are nevoie de spatii foarte mari pentru ecran.

Tot Seiko, in colaborare cu Epson, a dezvoltat un nou ecran pe baza e-ink, de data aceasta, cu un ecran de o rezolutie mai mare, apropiata de o pagina A4 (1600×1200, pe un ecran de 17 cm in diagonala. Grosimea, foarte mica dupa cum spuneam, nu depaseste 3 mm, asta inseamna ca avem de a face cu o ‘chestie’ de talia unei hartii, numai ca este din alta era.

Si un lucru si mai dragut, energia este furnizata de o amarata de baterie ‘pastila’, asemenea acelora de la ceasuri.  Iar in ceea ce priveste sincronizare, nu stiu cum se face, dar minunea are si un usb. Grozav.

E clar ca in curand ziarul o sa fie citit pe placute d’astea.

Destul de ecologic!

Nici nu m-am dezmeticit bine, vezi sosirea iPhone in Europa, ca am si vazut niste clipuri ‘wtf?’ pe youtube si am citit niste chestii despre Android, un proiect Google, care este practic un sistem de operare pentru platformele mobile. Dincolo de asta, “Google phone” ala atat de asteptat, pare sa-si fi facut oarecum teren si ghici cu cine seamana. Stie sa faca multe, spun ei. Nu face de mancare, dar are un touchscreen (nu va asteptati la asta!), stie 3G, are browser de internet (i ceva nou? ; a se citi ‘ai ceva nou?’), text messaging (cat de infricosator suna asta, ce mai, revolutionar), se descurca cu formate de genul MPEG-4, h.264, MP3, si AAC si se pricepe si la aplicatii grafice 3D.

In fine, cea mai importanta parte este de fapt un cuvant, si anume proiect. Totul e un proiect, iar pana sa cumparam un telefon ce ruleaza Android, ar trebui sa mai asteptam.

Pana atunci, ne multumim sa vedem imagini destul de bizare (fake???).