Domnule Primar,

M-am sculat într-o dimineaţă parcă prea brusc. Am sesizat un zgomot dubios, pe care în somn l-am considerat “zumzet trecător”, dar m-am înşelat, iar când m-am ridicat din pat am înţeles degrabă că nu este vorba despre o motocicletă, nici măcar un scuter răguşit, ci de o drujbă. Am avut o senzaţie stranie şi mi-a fugit gândul spre imaginea - eu şi patul în care am dormit, în mijlocul unei păduri, o pădure în proces de defrişare “rărire”. După ce m-am luptat puţin, am reuşit să îmi ţin ochii deschişi şi să mă îndrept spre fereastră. Era furtuna din seara precedentă care, a culcat nişte crengi. Drujbele erau sunetele fireşti şi prompte ale unui proces de cosmetizare a copacilor jumuliţi de vijelie. Trebuie să spun că am asociat apoi imagini văzute la televizor cu accidente pe cât de grave, pe atât de stupide, unde din cauza copacilor căzuţi maşini, case, sau mai rău vieţi au fost distruse respectiv luate. M-am fălit apoi în oglinda din baie cu primăria sectorului care mă serveşte. A fost o senzaţie grozavă şi nu ştiu cum şi de unde, dar am început să mă simt mai în siguranţă.

Poate că sunt absurd, dar surpriză mi-a fost şi faptul că cei trimişi de primărie aveau drujbe şi nu topoare rudimentare, căci mi-a fost dat să vad cum gazonul din parc era retezat cu coasa.

După ce mi-am terminat şi micul dejun, mi-am citit mail-urile pe calculator şi am văzut primele ştiri ale zilei, m-am întrebat ce oare se mai aude, căci drujbele au fost solicitate fără oprire. Am aruncat o nouă privire pe geam şi am avut senzaţia că ceva lipseşte. Am înţeles că ceea ce numeam eu o “cosmetizare” era mai degrabă o “desfiinţare”a copacilor ce erau singura punte ce mă despărţea de strada. Deşi copacii nu păreau chiar atât de şubrezi şi bătrâni, am dat vina pe nesiguranţa pe care o prezintă în faţa unei vijelii mai de soi. M-am gândit că la viitoarea furtună se vor clătina la fel de obtuz şi cea mai bună măsură este ca ei să dispară.

Noua veste m-a afectat. Copacii care mă făceau pe mine să cred când eram mic că se mişcă singuri (iar vântul este făcut întocmai de mişcarea lor) erau tranşaţi şi reduşi la o grămadă de buturugi. Ca la locul unei crime, peste tot erau împrăştiate frunze şi crengi subţiri, dezorientate. Strada se vede nestingherit iar maşinile sunt private de un filtru natural. Gust amar. Va trebui să mă obişnuiesc cu aspectul inuman, de ghetou, al blocurilor pătrăţoase şi rigide din jur, care nu mai au plopi care să încerce să le întreacă în înălţime şi care le ofereau o umbră deosebită.

Nu ştiu cine e de vină, însă mă consolez cu falsa impresie că s-a luat o decizie bună, în favoarea siguranţei locuitorilor din sectorul meu.

După o zi, o parte din bucăţile de lemn rămase au fost ridicate, mai rămân altele, care obturează parşiv trotuarul, să sperăm că mâine vor fi urcate în altă “cursă specială”.

Şi, după logica mea, rămâne ca în scurt timp să vad din nou trimişi ai primăriei, cu crenguţe sfrijite, pe care le vor pune cu siguranţă în pământ, în locul bătrânilor. Nu-i aşa, domnule primar?

Cu stimă…