Specificaţii deosebite nu ar prea fi - poate este o premieră ca Nokia să includă un slot pentru micro USB într-un telefon, în rest telefonul are o cameră de 2 megapixeli şi ecran oled (şi cam atât se ştie pentru moment).
În afară însă, oţel şi sticlă - Este un telefon slider şi capacul care acoperă tastele este din sticlă fumurie. Preţul e (am un dejavu) exagerat - 700-900 de dolari, undeva pe acolo.
Pe cât de repezit sunt acum să îmi notez sau să revelez o puzderie de gânduri, pe atât de repezit sunt sa declar că dupa ce voi scrie, daca merit bolovani, îi primesc cu multa supunere, cu ţeasta în faţă. Vreau să zic că pe cât de probabil este să exprim clişee şi lucruri evidente, pe atât de probabil, pe de cea laltă parte, este să exprim lucruri total nefondate, mai pe scurt bazaconii.
Îmi propun să vorbesc despre iluzie, despre miraj sau amagire, căci sunt bântuit de ideea că viaţa are valenţe proeminente de iluzie, iluzoriu şi fals. În fine, totul prezintă o nevoie de comparaţie - cu concretul, dar înainte de o comparaţie se impune luciditate.
Iluzia conferă o aură de firesc lucrurilor. Iluzia porneşte de la neştiinţa şi coplesire în faţa cunoaşterii sau este o iluzie voită, inseminată forţat, artificial. Iluzia se numeşte speranţă, optimism, credinţă. Iluzia e un gând, iluzia este o carte, iluzia clădeşte imagine si implicit păcăleşte.
Monitorul de pe care citim e o iluzie a opticii. Cu toate astea păstrăm iluzia că iluzia pixelilor prezintă o realitate. Istoria are zvâcniri de neadevarat sau exagerat. Iluzia exsitenţei unui erou legendar care a stat la bazele formării unui popor schimbă graniţe, culturi şi mai presus de toate, oameni.
Mai important este că noi, ca oameni, savuram zgomotos mirajele. Un exemplu elocvent este un banal spectacol de magie unde de cele mai multe ori, realizatorul se numeste "iluzionist". Iluzia în sine este aplaudată în timp ce efectul real, nebănuit, riscă să jignească prin simplitatea lui. Preferăm adesea să ne autoconvingem sau să traim din iluzii - de la un banal "mi se pare că … " aruncat într-o discuţie, pâna la ritualuri şi superstiţii. Optimismul e o iluzie în care viitorul ia turnuri fericite, în timp ce viata se clădeşte neapărat pe un fir al destinului, impenetrabil şi imposibil de rupt.
Pentru mine, iluzie este comodă. Iubesc senzaţia că sunt puternic sau deştept, fie şi la cel mai neînsemnat nivel. Atunci când gândesc cu optimism că o să trec examene grele, reuşesc prin iluzie să mă autoconving, iar iluzia (pentru că în momentul în care îmi propun, există certitudinea că voi pica examenul) devine în scurt timp, cu cât învăţ şi repet, certitudine. Pelicula falsă împregnată în mintea mea promite să se transforme în realitate. Până la astfel de miraje, trec mai întâi pe lângă iluzia luciferică de a "trăi fericit", de a "trăi sănătos" şi în final de a "trăi mult" sau de "a trăi şi mâine". În condiţiile în care astfel de probleme au proprietăţi iluzorii, amăgitoare, cele mai pesimiste gânduri invocă maledicţii, iar motivul pentru care merită să trăieşti piere. Apoi, practic, nu există o iluzie a sfârşitului nepregătit pentru că, în mod evident, o astfel de iluzie nu ar tăia setea şi iată că, din nou, nu ar fi folositoare. Rămâne iluzia unui spaţiu centralizat, armonios şi care prezintă un element divin, probabil cea mai frumoasă iluzie, iluzia care aduce linişte şi îi oferă omului doza de umil de care are nevoie fundamentală.
Iluzia mea - cineva a înţeles ce am vrut eu să spun mai sus…
Eh, vorbesc despre un "metaforic" fugit, numai că iată că dacă dai câteva click-uri pe net şi te mai interesezi de câte un lucru poţi face afaceri bune.
E cunoscută nevoia de a avea un brand căci se spune că brandul oferă siguranţă, garanţie mare şi de ce nu, imagine şi mai presus de toate calitate. Rămânem la ultimul aspect, calitate şi comparăm subtil un ipod cu noul Meizu M3. Cei de la Meizu au refăcut M3 într-o versiune mai stilată şi mai ergonomică. Este o combinaţie plăcută dintre un ipod nano şi un crative zen, ce are o componentă esenţială - un preţ decent. Şi dacă eşti cârcotaş şi vrei să îmi spui că playerul e o bucată de plastic chinezesc, eu spun că ar trebui să apreciezi finisările şi să te uiţi mai cu atenţie la suprafaţa metalică.
Din categoria afaceri cu lucruri necunoscute (brand) şi prea ieftine ca să sune şi bine.
Oficial, mai sunt câteva săptămâni (adică 3) - pragul de o lună este depăşit, iar unii îşi fac planuri de genul : mai sunt 2 săptămâni defapt căci în ultima se încheie mediile.
Unii au motiv de bucurie şi de chefuit sau mai comod, lenevit. E clar că pentru ei săptămânile astea care au rămas au un aer de "oficial" şi "zadarnic". Sunt fericiţii care au terminat teze, iar notele, daca mai au nevoie de ele, nu se vor lua cu prea multă greutate. Pe de altă parte a baricadei, mai sunt şi cei care privesc numărătoarea inversă ca un sprint final. Ei nu se bucură de terminarea tezelor, căci au profesori care dau lucrarea semestrială într-un mod sadic de întârziat (zadarnic este să aduc aminte că atunci când teza pică mai târziu şi materia este mai voluminoasă şi inplicit ticăloasă). Apoi, rămân ore rătăcite la care trebuie să mai primească o notă - notă care ar fi fost luată în mod normal demult, numai că individul nostru a obişnuit să se dea ocupat sau bolnav, implicit să chiulească fară scrupule.
Este comic de crud ca elevul să se vadă în clasă, nevoit să stea la ultimele două ore de matematică, în timp ce afară soarele încinge tot ce prinde în cale, iar vremea îl invită gălăgios la leneveală sau poate zbânţuială.
Dureros pentru alţii este că în timp ce norocoşii se bucură că au totul pus la punct, iar alţii se bucură că nu mai au de luat decât câteva note, aceştia sunt nevoiţi să se roage chiar de profesori să îi primească la ore, sau poate să se întâlnească mai des cu ei, să fie ascultaţi mai mult - vorbesc despre cei ce îl caută pe 5, le urez bafta!
… ce rămâne de făcut pentru toţi? Cred că dacă am adopta gândul că - mai e puţin şi ultimele săptămâni sunt drăgălaşe, o să scăpăm repede… da parcă mai e destul totuşi (3 săptăăăămâni 
), cred că am scris un post prematur.
[trilu-video]http://www.trilulilu.ro/Liviug/e96021a1bf2a07[/trilu-video]
Până la urmă vina cui e? evident îl scoatem din problemă pe stimabilul agent, organ, sau cum i s-o mai spune.
Între timp, blocată pe undeva pe 24 mai, a fost şi ziua mea, motiv pentru care o zi întreagă lumea s-a "răstit" la mine cu "La mulţi ani!", urări care mai de care mai calde sau toride şi mai dulci sau discrete.
Ziua în sine este un detaliu nesemnificativ din ecuaţia unde indicele k+16 devinde k+17. Întrebarea clişeu ar suna în stilul : "şi cum e viaţa la 17 ani?" unde singurul răspuns ones ar fi - la fel ca şi până acum : sunt la fel de deştept sau înţelept, sunt la fel de mototol şi naiv. Urmăresc un "mai bine" şi mă leg de promisiuni absente cu gândul că la vârsta asta să am parte de realizări notabile.
În schimb, mâncarea pare să aibă acelaşi gust, merg la fel de repede (sau încet) şi fac tot atâtea flotari ca şi în ultima zi de 16 ani.
Mi s-a urat un lucru, pe cât de haios pe atât de adevărat - să mă bucur de ultimul an în care aş mai fi "minor", "ala micu’" sau mai ştiu eu ce alte scoverzi. Şi aşa voi face, pentru că am deci un pretext.
În altă ordine de idei, îmi doresc să cresc mare şi să fiu cuminte!
[trilu-video]http://www.trilulilu.ro/Magnifiku/919d1c52fb3154[/trilu-video]
Un mic remember al finalei dintre aceleaşi două echipe ca şi în seara asta. Este vorba despre finala din 2005, câştigată de Liverpool în urma loviturilor de departajare.
Se anunţă un meci superb, o finală cum numai în Champion’s League se poate vedea, iar eu fug la meci !
[avertisment] Post prea despre mine cu nuanţe picante de aiureală.
Sunt o persoană orgolioasă. Nu fac o virtute din asta, dar nici nu pot să mă declar, ce e drept, că sunt foarte orgolios. Vorbesc mai degrabă poate de prostie, sau în fine, "prostuţenie".
În fine, ce e drept este că orgoliul meu este delicios, foarte spumos şi tinde spre gregar. Suficienţa domneşte. Orgoliul meu, şugubăţ cum este, are mereu un zâmbet straniu, aproape agresiv, dar foarte inocent totuşi. Are tendinţe haotice de a se deplasa, dar nu o face, iar când încearcă mă apucă durerea de cap şi se aşeză din nou pe tron. Ripostează violent glumelor cu urşi panda şi întrunirilor cu prietenii altor prieteni. Orgoliul meu cântă fals, mănâncă prea mult de unul singur şi cu siguranţă este de o sedentaritate legendară. Aşa se face că, prin reflecţiile lui, ajung să dau cu piciorul unor ocazii decente şi absolut normale (poate chiar speciale), dar care prin prisma agăţată de capul orgoliului meu, se desfac în timpi inferiori pentru mine şi cărora le răspund dacă sunt întrebat.
Sunt de o superioritate superioară celorlalţi - cel de lângă mine este clar prost, insuficient, lipsit de noimă. Atunci când îmi vorbeşte, eu îl tratez cu un nivel îndopat cu ifose. Dacă nu îmi vorbeşte, înseamnă că eu nici nu trebuie să mă aflu în preajma lui. Sunt practic un idol care aşteaptă să fie băgat în seamă, care aşteaptă să fie adorat şi consultat.
Din toată trufia asta voi ieşi în final drept fiinţa unică, unică în sensul că voi deveni un asocial făţiş.
E clar şi o ştiu şi eu că poate exagerez acum… numai că momente de îngâmfare necontrolată am avut şi de aceea caut să îmi cer… (sunt cu mâna pe uneva prin păr, privirea fix în jos şi port un zâmbet îngust)… să îmi cer scuze -» orgoliu’ era de vină…
Care e scopul când eşti profesor de chimie şi vezi că elevul amărât a scris "albăstrii" în loc de albăstri -am luat un exemplu- să invoci profesorul de română şi să ameninţi că dai în gat pe discipoli.
Chestii de genul ăsta se întâmplă de când mă ştiu. Nu e profesor ăla care dacă la materia lui se aduce în discuţie o problemă legată de istorie, geografie… mai ştiu eu ce, iar el să nu predea aşa ceva, să nu ameninţe că în cancelarie "ne spune" celorlalţi profesori. Este pentru unii o glumă preferată la care, evident, singurii care râd sunt tot ei. Dacă nu ştii să pronunţi Marcel Proust, categoric "vorbesc cu profesoara de franceză" - de parcă Marcel Proust astă ar fi verb pe care am învăţat să îl conjugăm. Identic şi dacă scrii "săţi" în loc de să-ţi, "sigur" lucrul ăsta l-am învăţat cu profa’ din liceu, la limba şi literatura română.
Repet, pentru ei e o glumă, o năzbâtie profesorala… pentru dânşii (hai să nu fac chiar aşa formal că… sau … ? poate păţesc ca Ariel ). Deja elevii ajung să răspundă ironic la acel "cu cine faceţi voi …"- "cu studenţii" sau "cu altcineva că profu’ e bolnav/plecat".
Când am văzut conceptul, acum ceva vreme, am fost plăcut impresionat şi mi-am permis chiar să îmi doresc o astfel de tastatură, mai ales atunci când am fost nevoit să tastez pe tastatură din franţa, acolo unde unele tastele sunt diferit poziţionate.
Ce bucurie acum că Optimus Maximus este disponibilă pentru a fi precomandată, numai că cele 200 de piese iniţiale au un preţ pe peste măsură. Şi totuşi, arată bine, ce este? Este o tastaură. Este o tastatură mai scumpă decât tot calculatorul meu. Şi ce are special? Practic fiecare tastă este un display separat. Asta înseamnă că nu mai este nevoie să schimbi tastatura atunci când îl primeşti în vizită pe amicul tău din Japonia, iar hot-key-urile capătă altă valenţă. O tastă costă practic 13.84$, în timp ce întreaga tastatură, 1564.37$. Display-ul tastelor este de tip oled, cu o rezoluţie de 48 x 48 de pixeli, 65k culori şi 10 fps.
Mă amuză ideea că există persoane care chiar au precomandat chestia asta şi mai mult, se luptă pentru a o obţine. Nu neg că ideea îmi place, iar tastatura arată chiar bine, numai că preţul este de domeniul SF.
