Ca de obicei, înainte de a începe să scriu un post în care vreau să tratez un subiect ce poate devia cu uşurinţă spre filozofie, îmi propun, sau îmi aduc aminte că nu am dreptul să mă declar ganditor. Am observat, ma jenează ceva, simt că … e vorba despre rabdare, un lucru care are în profunzimea lui, timpul. Atât…
Se întâmplă, sau mi se întâmplă, sau ni se întâmplă… suntem într-o grabă furibundă şi aşteptăm totul de-a gata, pentru că, avem atât de multe de facut…
Se manifestă, fără înhibiţie, o poftă de a cere rezultate bune, obţinute într-un timp cât mai scurt de studiu. La şcoala, materia se comprimă, se introduc noi noţiuni, se scot altele, e harababură.
Lumea este haotică, esenţa trebuie extrasă cât mai repede şi folosită aidoma. Nu se mai lasă timp pentru maturare. Sămânţa se transformă direct în fruct palid şi fad.
Copacul obişnuia sa fie mai întâi sămânţă, apoi tulpină cu frunzuliţe străvezii, trunchi flexibil, trunchi lemnos, trunchi scorburos, mort. Întotdeauna, vârful privea la cer, scopul era unificarea cu bolta. Pe langă soare, apă şi tărână, copacul creştea răbdător, in timp. Fructele se coc, spicele de grau se colorează… aidoma. Există timpul în care te bucuri de sămânţa pe care o sădeşti şi există un altul în care te bucuri de fruct. Răbdarea îi dă fructului gustul, savoarea, culoarea, parfumul si frăgezimea.
Omul creşte asemenea copacului, cu grijă din partea părinţilor, cu jocuri şi joacă, îndrumat de un învăţător… şi cu răbdare.
De frica timpului, de frică să privim cum nisipul se scurge în clepsidră, plicticos, avem frică de rabdare, ne repezim abuziv şi obscen.